De 16 ani, de la Blue Mars, Kim Stanley Robinson nu mai scris un roman science-fiction 100%. Preocuparile l-au dus spre ecologie, autorul american devenind in ultimul deceniu una dintre vocile cele mai informate, mai citite si mai ascultate dintre scriitorii de fictiune.
Ultima lui carte, Galileo’s Dream, este probabil cea mai buna biografie fictionala care a fost scrisa despre Galileo Galilei, dar SF-ul din ea este mai mult de umplutura. Datorita acestei pauze lungi, 2312 a fost una dintre cele mai asteptate carti din 2012, iar hotarirea lui Robinson de a calca pe urmele lui McAuley, Corey sau Reynolds si a-si aseza actiunea in Sistemul Solar colonizat de oameni, departe de a plictisi, mai mult ne-a intrigat.
Este interesant faptul ca, la fel ca Blue Remembered Earth a lui Alastair Reynolds, 2312 incepe cu moartea unei bunici celebre si cu decizia nepoatei ei, Swan Er Hong, de a dezlega misterele vietii celei care a crescut-o, mistere care o vor arunca insa in mijlocul unor evenimente care pot distruge intregul Sistem Solar. Numai ca, daca romanul lui Reynolds incepe incet in savana africana, in 2312 ne aflam inca din primele capitole in jurul si in orasul Terminator de pe Mercur, aflat intr-o perpetua miscare pentru a ramine pe fata ascunsa de soare a planetei.
Nu poti sa nu ramii inmarmurit in fata universului pe care reuseste Robinson sa-l creeze in aceasta carte. Pornind de la o singura idee, aceea a unei povesti de dragoste dintre o persoana mercuriala si una saturniana, scriitorul american ne infatiseaza un tablou fabulos al Sistemului Solar si al umanitatii de la inceputul secolului XXIV. Tendintele lumii actuale sint atit de inteligent si atent gindite, incit aproape la fiecare pagina mi-am spus: “Da, exact asa va evolua chestia asta!”. De fapt, cind Robinson a fost intrebat de ce nu si-a asezat povestea in universul trilogiei marțiene, a spus ca atunci a extrapolat din ceea ce avea la dispozitie in acei ani, iar schimbarile din ultimii 20 de ani au facut ca universul lui Marte sa nu mai fie perfect valabil.
Insa ce este cu adevarat formidabil in aceasta carte este cit de stiintific, dar si de poetic, povesteste Robinson cucerea Sistemului Solar. Ginditi-va la terraformarea planetei Marte din trilogie, si inmultiti-o cu Venus, Mercur, satelitii lui Jupiter sau Neptun. Aproape fiecare corp ceresc din Sistemul Solar va fi facut locuibil de oameni, fiecare intr-un mod diferit, dar perfect posibil si logic. Insa schimbarea planetelor nu va fi unidirectionala, pentru ca si oamenii vor fi schimbati profund de locul pe care-l vor coloniza, ajungind sa devina adoratori ai Soarelui pe Mercur sau surferi pe Inelele lui Saturn. La fel de fascinante sint si sistemele politico-economice specifice fiecarei planete, fiecarui satelit sau grup de asteroizi. Asa este sistemul economic Mondragon (dupa orasul basc), non-profit, bazat pe cooperare, pe sprijin reciproc si care pare sa functioneze perfect.
Dar Kim Stanley Robinson nu se concentreaza exclusiv asupra Sistemului Solar extraterestru. 2312 este o ocazie pentru el de a analiza teoriile cu privire la evolutia economica, politica, sociala, dar mai ales ecologica a Pamintului, asupra caruia se vor abate mai multe dezastre, ce vor schimba foarte tare fata caminului omenirii.
Insa tabloul viitorului nu ar fi fost veridic fara un element foarte important, si anume evolutia omului. Nimic din ceea ce se intimpla in zilele noastre nu este uitat de Robinson, oamenii din secolul XXIV devenind niste fiinte extrem de fascinante al caror sex este de multe ori extrem de greu de stabilit la prima vedere (in carte se vorbeste de oameni ca fiind ursulini pentru ca la ursi este foarte greu de stabilit sexul, dar noi stim ca el se refera cu siguranta si la cartea unei alte Ursuline). Ceea ce face scriitorul american cu genurile oamenilor, care devin mai mult de 10, este extrem de interesant si nou. M-am prins dupa primele pagini, cind am vazut ca Robinson nu foloseste nici un fel de prenume si ca nu pot afla in nici un fel sexul lui Swan, ca aceste ne pregateste ceva cu adevarat special.
Structura acestei carti este foarte interesanta, inspirindu-se, la fel ca Zanzibar (Stand on Zanzibar) a lui Brunner, din trilogia SUA a lui Dos Passos. Astfel, Robinson renunta la info-dumpurile din textul propriu-zis, si intre capitole ne serveste tot felul stiri, liste sau extracte din lucrari de istorie, stiinta, economie, creind astfel un tablou al viitorului plin de amanunte, dar usor de digerat.
Am asteptat, dupa excelenta povestire „The Timpanist of the Berlin Philharmonic, 1942”, sa vad daca dragostea lui Robinson fata de cel mai mare muzician din istorie, Beethoven, se va reflecta si in vreun roman si trebuie sa spun cu satisfactie ca simfoniile sau cvartetele compozitorului german sint prezente din abundenta si constituie fondul sonor perfect pentru 2312. Robinson pare sa creada, pe buna dreptate, zic eu, ca desi majoritatea muzicii din secolul XX este concentrata pe zeitgeistul vremurilor, nu se va mai asculta aproape deloc in secolele urmatoare, pe cind cea clasica in general – si Beethoven in special -, mai abstracta, mult mai complexa si mai centrata pe Om ca fiinta ginditoare, nu numai ca nu va disparea, dar va inflori in mediile ostile, grandioase si pline de incercari care ne vor astepta dupa ce ne vom desprinde de tot de gravitatea Pamintului. Astfel, concertul in craterul Beethoven de pe Mercur este cea mai surprinzatoare si halucinanta experienta beethoveniana fictionala pe care mi-a fost dat sa o citesc.
Kim Stanley Robinson creeaza un viitor atent gindit, in care vedem foarte clar radacinile ancorate in ceea ce se intimpla in zilele noastre. Insa acest viitor este construit, din pacate, in detrimentul personajelor. Ma intreb daca nu este totusi imposibil sa le faci pe amindoua: si un univers al viitorului perfect in ceea ce priveste extraporarile si textura, care este in sine un personaj, si personaje tridimensionale, profunde, plauzibile, care sa locuiasca acest univers. Nu cumva se exclud unele pe altele? Oare nu cumva un univers viitor perfect, cu personaje la fel de perfect integrate in el, ajunge sa rupa de fapt aceste personaje de cititor? Pentru a-l pune pe cititor in pielea acestor personaje care fac surfing pe inelele lui Saturn nu ar trebui, de fapt, ca scriitorul sa apropie locuitorii viitorului de omul zilelor noastre si, astfel, sa piarda din plauzibilitatea universului? Robinson a decis sa pastreze personajele din 2312 perfect ancorate in viitorul pe care-l creeaza, insa acestea se pierd pe fundalul minunatei creatii a scriitorului american, capatind o textura de documentar, iar noi, cititorii, de privitori pasivi si nepasatori.
Insa universul este atit de atent construit, Sistemul Solar colonizat este atit de frumos, intrebarile legate de gen si sex atit de interesante, incit aproape poti trece cu vederea subtirimea personajelor si povestile lor prea putin interesante. Pentru cei care vor face asta, va urma o fascinanta calatorie prin viitorul umanitatii, pe fundalul muzicii beethoveniene.
