Citeodata apare un debut care e atit de incintator, incit ajungi sa te intrebi ce ar mai putea autorul sa scrie in continuare care, nu sa depaseasca, dar macar sa se apropie cit de cit de o astfel de prima carte. The Night Circus este un astfel de debut.

Actiunea se petrece in lumea Circului Viselor, un circ misterios ale carui fabuloase corturi alb cu negru apar pe nesimtite si ale carui porti se deschid fix la miezul noptii. Personajele principale sint doi tineri magicieni, Marco si Celia, care au fost crescuti si antrenati de misteriosii lor tati vitregi pentru un singur scop: acela de a purta prin creatiile lor din lumea circului o batalie la sfirsitul careia numai unul dintre ei va ramine in picioare. Insa impotriva tatilor, a lumii inconjuratoare, chiar a lor insile, cei doi ajung sa se indragosteasca unul de celalalt. Si cu cit dragostea lor creste mai mult si ei devin mai puternici, cu atit creatiile lor ajung mai impresionante si mai infricosatoare intr-o batalie in care soarta intregii lumi a Circului Viselor atirna in balanta.

Primul lucru care trebuie spus despre acest roman este ca are o scriitura absolut superba. Cind poti sa scrii cu atita magie, sa scrii despre magie devine foarte usor. Dar asta nu e tot. Desi poate ca subiectul nu este unul dintre cele mai interesante, modul in care Morgenstern realizeaza structura acestei carti reuseste sa imbrace acest subiect in haine noi si frumoase. Cele doua fire narative pornesc la citeva zeci de ani distanța, dar inainteaza diferit, astfel ca la sfirsit se vor intilni intr-un final tulburator. Mai mult, e remarcabil faptul ca scriitoarea reuseste sa contureze cel putin zece personaje absolut remarcabile. Practic, orice personaj, oricit de neinsemnat ar fi, are propria lui poveste.

E adevarat ca cele doua personaje principale cu cit devin mai puternice, cu atit sint parca mai putin interesante, cele mai vehemente comentarii despre aceasta carte fiind tocmai la adresa superficialitatii lor aparente. Dar nu toate cartile trebuie sa-ti ofere mura-n gura personaje complexe si profunde. Unele romane, ca si The Night Circus, te fac sa visezi, sa te intorci la perioada copilariei cu nedeterminarea ei, te fac, nu sa patrunzi tu in lumea ei, ci iti deschid mintea si se lasa invaluite de cele mai minunate trairi ale tale. Astfel personajele devin complexe, profunde si unice in mintea fiecarui cititor. Majoritatea cartilor dizolva cititorul, dar The Night Circus se dizolva in cel care o citeste.

Sint atitea minunatii in aceasta carte, incit de multe ori simti ca-ti fuge pamintul de sub picioare. Dar este o amețeala minunata, care iti aduce aminte de vreme copilariei, cind stiai ca lumea este mult mai complexa, mai fascinanta si mai interesanta decit lumea apasatoare si gri care inconjoara adultul care ai devenit.

In final, The Night Circus este o reamintire, o aducere aminte ca povestile conteaza enorm si ca nu trebuie sa uitam faptul ca lumea se naste din povestile vietilor noastre, povesti care, la rindul lor, sint influentate de alte povesti auzite, povestite sau traite.

Primul roman al lui John Scalzi pe care l-am citit, Old Man’s War, in ciuda unor neajunsuri evidente, a fost interesant datorita dialogului acestuia cu celelalte exponente de vaza ale SF-ului militaristic: Starship Troopers – reprezentativ pentru anii ’60 și lumea dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, Forever War – oglindind anii ’70 și experiența razboiului din Vietnam sau  Ender‘s Game – aparuta in anii ’80 și reliefind lupta psihologica din timpul Razboiului Rece.

Sint lucruri despre razboi pe care numai SF-ul le poate aborda din anumite unghiuri, iar comparația dintre lentilele cu care privesc aceste romane conflictul este fascinanta. Insa urmatoarele creații ale lui Scalzi nu au mai putut ascunde proza poticnita, personajele stereotipe sau galaxia plina de extratereștri care gindesc exact ca și oamenii.

Cu toate acestea, m-am hotarit sa-i mai acord scriitorului american o șansa datorita recenziilor pozitive pe care Fuzzy Nation le-a primit, a poveștii foarte iubite care sta la baza lui și nu in ultimul rind datorita faptului ca este foarte scurt (sint mult mai dispus sa incerc sa citesc o carte care m-ar putea dezamagi daca are mai puțin de 300 de pagini). Și sint mulțumit ca am facut-o.

Fuzzy Nation este un fel de remake, o repovestire pentru audiența din zilele noastre a uneia dintre cele mai iubite carți din istoria SF-ului, Little Fuzzy a lui H. Beam Piper. De fapt, Scalzi a marturisit ca a scris aceasta carte ca și fan-fiction dupa ce a obtinut aprobarea moștenitorilor lui Piper.

Fuzzy Nation spune povestea lui Jack Holloway, un cinic prospector de minerale, care se foloseste de ciinele sau pentru detonarea explozivilor. Acesta face descoperirea vieții sale in momentul in care da peste un imens zacamint de pietre prețioase pe planeta Zara XXIII, astfel putind ajunge sa ciștige, atit el cit și compania care l-a angajat, miliarde de credite. Din pacate, Holloway a descoperit, de asemenea, o noua specie, care poate sau nu sa fie ginditoare, ceea ce aduce in discutie dreptul umanitatii de a exploata planeta.

Veți spune ca povestea este simpla și arhifolosita. Ceea ce e adevarat, numai ca aceasta este spusa cu o claritate care se vede tot mai rar in ficțiune, personajele sint bine realizate, chiar daca nitel prea sarcastice, iar proza este peste ceea ce a scris Scalzi pana acum. Iar Scalzi chiar spune o poveste moderna, plina de intrebari despre moralitate și dileme etice.

Intr-o literatura in care explorarea granițelor cețoase a devenit cel mai important deziderat, in care scriitori ca și Mieville sau Priest macina continuu frontierele, John Scalzi este unul din centrele sanatații si individualitatii science-fiction-ului. Avem nevoie de scriitori ca și Scalzi, avem nevoie carți puternic ancorate in cele din trecut ca și Little Fuzzy, Do Androids Dream of Electric Sheep, Starship Troopers sau Forever War. Pentru a simți ca facem parte din ceva extraordinar și profund, avem nevoie de un permanent dialog cu trecutul. Pentru acest dialog ii mulțumesc lui Scalzi. Fuzzy Nation nu este o carte mare. Insa, paradoxal, este o experiența incintatoare, iar pentru mine, uneori, asta e de ajuns.

In ultimii 10 ani, Charles Stross a fost autorul a carui opera a atins o diversitate de neegalat pentru nici unul dintre contemporanii sai. Autorul britanic se misca cu o lejeritate de invidiat intre serii hard-SF, space-opera, near-future SF, fantasy, YA sau horror de tip Lovecraft.

Rule 34 se petrece in acelasi univers din Halting State, dar fara sa fie o continuare. Se poate citi fara probleme ca roman de sine statator, fara a fi nevoie sa fi citit precedentul. Legatura dintre cele doua carti o reprezinta personajul principal din Rule 34, Liz Cavanaugh, care a fost unul dintre personajele secundare din Halting State.

Cel mai recent roman al lui Stross se petrece intr-o lume post-colaps bancar, care poate fi lumea noastra peste unan, trei ani sau chiar, fara ca noi sa ne dam seama, sa fie este exact lumea in care traim. DI Liz Cavanaugh este experta politiei din Edinborough in pornoul de pe internet, dar cariera ei a fost aproape distrusa din cauza intimplarilor din Halting State. Insa cind un fetisist moare in conditii ciudate si ingrijoratoare, echipa Rule 34 este singura care poate elucida misterul. Anwar este un fost detinut pentru frauda electronica, musulman, casatorit, dar homosexual, care nu doreste decit sa detina in sfirsit o slujba legala. Insa calitatea de Consul al unei nou nascute Republici Est Europene, poate contine pericole de care credea ca a scapat. The Toymaker este project managerul schizofrenic al unei organizatii criminale, ale carei operatiuni par ca merg ca unse, pina cind toti potentialii recruti sint ucisi in moduri din ce in ce mai ciudate.

Folosirea narațiunii la persoana a doua face ca inceputul din Rule 34 sa fie putin mai greu de digerat. Dar dupa ce te obisnuiesti cu ea pare ca aceasta voce este singura in care putea fi scris romanul. Practic este vocea perfecta pentru o astfel de lume, atit de apropiata de zilele noastre, in care fiecare personaj poate fi un cititor si fiecare cititor un personaj. Iar faptul ca lui Stross ii reuseste atit de bine, atit vocea, cit si integrarea acesteia intr-o proza care este pe alocuri incredibil de amuzanta, dar si foarte inteligenta, este inca o dovada a intinderii abilitatii lui scriitoricesti.

Rule 34 nu este lipsita de defecte: dialectul scotian parca folosit prea mult, povestea complicata inutil sau structura uneori haotica si alambicata. Este insa, impreuna cu defectele ei, o carte imperfecta pentru o lume imperfecta. Nu se poate scrie o carte perfecta despre lumea in care traim, plina de jargon, complicata, haotica si alambicata. O carte inconfortabila pentru lumea in care majoritatea cititorilor se simt la fel de inconfortabil.

Numai Stross putea sa scrie o carte in care creatorii de spamuri par a muri in accidente domestice ciudate. In minile oricarui alt scriitor acest lucru ar fi fost in cel mai bun caz o parodie. In miinile scriitorului britanic insa, este o perfecta oglinda a lumii in care traim si in care, daca cititorii vor privi, se vor vedea lucruri infricosatoare, dar intru totul adevarate. E un noroc ca sintem contemporani cu lumea din cartile lui.

Am citit toate cele trei carti ale lui Smythe (The Testimony, The Explorer si The Machine) intr-un interval de numai citeva luni si trebuie sa marturisesc ca rar mi-a fost dat sa intilnesc un scriitor care sa ma faca sa ma simt atit de inconfortabil. Cu toate acestea, nu regret deloc ca am citit povestile spuse de acest autor, o voce extraordinar de tinara si cu totul speciala a literaturii speculative actuale.

Dupa cum aflam inca de pe coperta, povestea din The Machine este un soi de Frankenstein pentru secolul XXI. Victor, un fost soldat combatant in bataliile din Orientul Mijlociu, revine acasa in Marea Britanie si intra intr-un program guvernamental pentru eliminarea amintirilor neplacute si traumatizante din timpul razboiului. Victor si Beth, sotia lui, spera ca acesta, odata cu disparitia amintirilor distrugatoare si inlocuirea acestora cu altele inofensive, va redeveni omul care a fost inainte de plecare. Numai ca, la scurt timp dupa terminarea ședințelor de extragere a acestor amintiri, Victor, alaturi de alti voluntari, intra intr-o coma care le lasa trupurile doar niste carcase goale, care arata identic cu cele dinainte, dar in care nu mai locuieste nici un gind. Beth nu se impaca insa cu faptul ca Victor este o leguma intr-un azil, cumpara o Masina si incerca sa-i reintroduca  amintirile ce i-au fost extrase, sperind ca astfel sotul ei sa redevina, daca nu barbatul tandru si cald de dinainte de razboi, macar acela – traumatizat si violent, dar viu – de dupa revenirea acasa.

Numele de Victor – identic cu al protagonistului romanului lui Mary Shelley – este inselator, pentru ca, de fapt, eroul povestii lui Smythe este monstrul, pe care omul de stiinta, adica Beth, incearca sa-l refaca din bucati. La fel ca si Frankenstein, nici The Machine nu este de fapt un roman horror clasic, despre monstrii din jurul nostru, ci mai degraba un roman science fiction in toata puterea cuvantului, un roman despre rolul si locul stiintei in viata noastra, despre tehnologie si asumarea responsabilitatii, despre monstrii care salașluiesc intre conexiunile fiecaruia dintre neuronii nostri.

The Machine este un fel de frate mai destept – si mai urit – al filmului Eternal Sunshine of a Spotless Mind. Numai ca, daca pelicula creata de Charlie Kaufmann vorbea in primul rind despre iubire, despre experientele placute si neplacute dintr-o relatie, despre amintirile pe care aceste experiente ni le imprima si care ajung sa ne defineasca, The Machine este o creatie mult mai intunecata, pentru ca patrunde mult mai adinc in psihicul uman, ajungind pina in locurile unde abisul se uita inapoi la cel ce-l scruteaza: cele doua personaje principale, dar mai ales noi, cititorii. Pentru ca spre sfirsitul cartii, Anglia distopica, in descompunere, nu este singura care se prabușește incetul cu incetul, ci si mintea lui Beth, minte in care am ajuns sa fim atit de prinsi, incit cu greu ne vom putea desprinde de revelatiile, cosmarurile si atmosfera opresiva in care The Machine ne scufunda.

Nu cred ca voi putea vreodata spune despre o carte de-a lui Smythe ca mi-a placut la nebunie, dar voi reveni mereu si mereu la scrierile lui, pentru ca au o putere intunecata de seductie cu totul speciala si pentru ca sint diferite, atit intre ele cit si fata de ceea ce se scrie in mod obisnuit in literatura speculativa. As vrea ca mai multe dintre scrierile de science-fiction sa fie atit de intunecate, sufocante, sinistre si claustrofobe.

Primele premii Vladimir Colin au fost acordate in 2000, pentru carți ale autorilor romani aparute in 1999. De atunci au fost patru ediții – 2000, 2001, 2005, 2008 – și pilonul principal al lor a fost Ion Hobana. Despre premiile Vladimir Colin am stat de vorba cu maestrul.

1. Sinteți inițiatorul premiilor Vladimir Colin, de la a caror prima ediție se implinesc zece ani. De ce ați inființat aceste premii și cum ați ajuns sa va materializați inițiativa?

Am initiat Premiile Vladimir Colin impreuna cu scriitorul francez Gerard Klein – si el prieten apropiat al celui care ne-a parasit mult prea curind. Un nume binecunoscut iubitorilor literaturii SF de la noi, gratie traducerilor unor carti de incontestabila valoare. De altfel, a fost posibil ca premiile sa aiba si o consistenta materiala pentru ca Gerard a hotarit ca drepturile sale de autor pentru versiunile romanesti sa fie afectate acestui scop.2. Ce v-a dezamagit cel mai mult, legat de ele, dar și care a fost cea mai mare satisfacție pe care v-au oferit-o?

Satisfactia consta in posibilitatea de a-i onora astfel pe citiva dintre cei mai inzestrati autori – si cred ca juriile n-au gresit in deciziile lor. Cum nu e posibil sa-i rasplatesti pe toti cei care merita, au existat si nemultumiri, dar aceasta reactie poate fi intilnita si in legatura cu premiile acordate de institutii prestigioase – la noi si pretutindeni.Cit despre dezamagiri… Distantele dintre cele patru editii au fost cam mari, dar a trebuit sa asteptam aparitiile cartilor lui Gerard.

3. Cind vom avea o noua ediție?

Nu stiu cind vom putea sa organizam cea de-a cincea editie, intrucit volumul “Memoire vive, memoire morte” nu are inca un editor. Sper sa putem rezolva aceasta problema cit mai curind, pentru ca evenimentul sa aiba loc pina la sfirsitul acestui an.

4. Inca o intrebare despre premiile Colin: știu ca de ani de zile componența juriului este aceeași: Ion Hobana (președinte), Mircea Oprița, Liviu Radu, George Ceaușu și Catalin Badea. Nu e nedrept ca membrii juriului sa fie mereu sariți de la niște premii pe care poate ca le merita și ei ca oricare alții? Nu cumva e falsificat rezultatul daca mereu sint lasate deoparte carți valoroase. Poate exista o soluție pentru a remedia acest lucru…

N-as spune ca au fost “falsificate” rezultatele, dar problema exista. Cum juriul nu e batut in cuie, orice membru al lui poate sa se retraga oricind doreste, cu exceptia presedintelui care, fiind unul dintre initiatorii Premiilor, a renuntat de la bun inceput la gindul de a concura. Nu ducem lipsa de colegi capabili sa asigure o apreciere corecta. Asa ca…

5. Și daca am vorbit de premii, sa va intreb despre premiile Uniunii Scriitorilor: care este modalitatea de acordare? Poate mai invațam și noi ceva de la alții…

Anul acesta a fost aplicat noul regulament al premiilor. Sint doua jurii: primul nominalizeaza titlurile pentru fiecare categorie, al doilea decide care dintre ele va fi premiat. Din pacate, n-a fost decernat nici un premiu la categoria Literatura pentru copii si tineret, in care intra si SF-ul nostru, cu toate ca printre cartile nominalizate se afla si una cel putin meritorie a lui Liviu Radu. Sa speram ca in viitor vom avea parte de un alt tratament.

EPILOG. Masa dvs. de lucru este plina, ca de obicei. La ce mai lucrați? Mai aveți ceva de spus despre Jules Verne? Despre alții? Poate despre dvs.? Nu va scrieți memoriile, domnule Hobana?

Sint pe cale sa inchei lucrul la istoria literaturii franceze de imaginatie stiintifica, de la inceputuri pina la 1900. Trudesc la ea de multi ani si sper ca va oferi o privire cuprinzatoare asupra unui segment important si de multe ori neglijat al unei mari literaturi.Cit despre memorii, nu sint deloc tentat sa reiau lucruri consemnate de altii sau sa adaug altele, poate nesemnificative. Prefer sa-mi continui activitatea in cele trei directii pe care le-am ilustrat de-a lungul timpului: science fiction, Jules Verne, fenomenele aerospatiale neidentificate.

(interviu realizat de Michael Haulica)

(Alte intrebari, alte raspunsuri – despre seria Jules Verne de la Adevarul – in Observator cultural de joi, 12 august; online va fi vineri 13 august)

Iata și o lista cu Premiile Vladimir Colin acordate pina acum:

PREMIILE VLADIMIR COLIN 2000

I. Ona Frantz – Sfișierea (Ed. Dacia, 1999); II. Michael Haulica – Madia Mangalena (Ed. Institutul European, 1999); III. Andrei Valachi – Sheila (Ed. Euronovis, 1999)

PREMIILE VLADIMIR COLIN 2001

I. Liviu Radu – Constanța 1919 (Ed. Allfa, 2000); II. Catalin Sandu – Duel cu ceața și lotuși (Ed. Media-Tech, 2000); III. Costi Gurgu – Ciuma de sticla (Ed. ProLogos, 2000)

PREMIILE VLADIMIR COLIN 2005

I. Dan Dobos – Trilogia Abația (Ed. Nemira 2001, 2002, Ed. Media-Tech, 2004); II. Sebastian A. Corn – Cel mai inalt turn din Baabylon (Ed. Nemira, 2002) si Imperiul Marelui Graal (Ed. Amaltea, 2004); III. Florin Pitea – Necropolis (QED, 2001), An/Organic (Amaltea, 2004)

PREMIILE VLADIMIR COLIN 2008

Roxana Brinceanu – Sharia (Ed. Tritonic, 2005); Costi Gurgu – Retetarium (Ed. Tritonic, 2006); Ion Manolescu – Derapaj (Ed. Polirom, 2006); Ana-Maria Negrila – Imparatul gheturilor (Ed. Diasfera, 2006); Florin Pitea – Gangland (Ed. Diasfera, 2006); Cornel Robu – Paradoxurile timpului in science-fiction (Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2006).

Este deja o zona agroturistica consacrata si anual este vizitata de zeci de mii de turisti, romani s-au straini. Obiectivele lor sunt diferite, dar cei mai multi se gandesc sa paseasca in vestitul castel. Pe buna dreptate, de altfel, dar, trebuie sa o spunem, farmecul localitatii este mult mai complex. Daca alegi sa petreci Pastele la Bran trebuie sa stii ca pretul unui pachet de patru zile incepe de la 300 de lei, cu mic dejun inclus, pe camera, si 500 sau 600 lei in regim de demipensiune plus cina festiva.

Tara legendelor Temple grecesti, ruine romane, biserici bizantine, castele cruciate, miros de pin si chiparos, iata doar cateva motive pentru care Ciprul este destinatia ideala pentru a petrece Pastele. Cipriotii sunt unul dintre cele mai primitoare popoare de pe coasta mediteraneana si crestini prin excelenta. Se spune ca au fost crestinati in anul 45 de insusi Apostolul Pavel. Si pentru ca mitologia s-a nascut in Cipru, ai un motiv sa vizitezi unul din cele mai vechi orase locuite din lume – Larnaca. Legenda spune ca asezarea ar fi fost fondata de fiul lui Noe, Khittim, orasul numindu-se in vremuri de mult apuse Kittium sau Kition. Oferta de cazare este cuprinsa intre 220 si 470 de euro. Include patru sau sapte nopti de cazare, doua mese pe zi, transportul cu avionul si masa de Paste.

In mijlocul traditiilor Pentru multi dintre noi, zona Sibiului este asociata automat culturii germane. Exista insa acolo dintotdeauna o insula de romanism – Marginimea Sibiului, o zona etnografica unica. Situata in sud-vestul judetului, Marginimea ocupa zona sub-carpatica de la Olt pana la Sebes si cuprinde 18 localitati – cele mai cunoscute sunt Rasinari (veche resedinta episcopala), Orlat, Sibiel, Saliste (centru administrativ, de judecata), Poiana Sibiului si Jina. In Marginime vei putea admira costume populare traditionale, biserici care au stat in prima linie a ortodoxismului ori monumente de arhitectura saxona si romaneasca. Tariful pentru trei sau patru nopti de cazare este cuprins intre 600 si 700 lei de persoana. Include doua mese pe zi si masa festiva din ziua de Paste. Copiii pana la 11 ani beneficiaza de 50% reducere, iar pentru cei intre 11 si 16 ani reducerea este de 30%.