Hakuna Matata!

0
139

“Sunt platit prea putin pentru cat muncesc, dar sunt mandru ca si azi am facut ceva pentru mine si pentru tara mea. Toti construim aici, o sa vedeti ca si ziua, si noaptea oamenii alearga pe strada dintr-un loc in altul, fac business, nu au liniste … Presedintele e omul strazii, a facut scoala gratuita la saraci si a construit spitale… Sunt mandru, o sa avem scoli multe si de aceea o sa ne mearga mai bine in curand, asa cred eu. Trebuie sa-i ajutam pe cei din slam ca n-au ce manca, vedeti chioscurile alea  acolo, strangem bani pentru ei sa le duca de mancare. La noi inca se moare repede in slam, dar acum, daca se duc la scoala, o sa fie bine. “

Profesorul meu de educatie civica din seara asta nu e vreun analist sau doctor in strategii de dezvoltare, nici inginer, nici functionar la stat, nici politician, nici om de afaceri…e un sofer de taxi transpirat, cu o camasa roasa de timp, probabil alba candva, primul meu contact aici la peste 6000 km de casa.

Omul asta care intelege instinctiv importanta educatiei si a solidaritatii sociale mai bine decat un guvernant dambovitean cara in masina sa un individ mult prea obosit ca sa mai faca conversatie. Imi tot repeta tare si apasat, cu o veselie care-mi da dureri de cap “Karibu” ( Bine ai venit!). Asta n-ar fi nimic dar, culmea, periodic ma si verifica daca am invatat. La fiecare intrebare se izbeste de un raspuns monosilabic, politicos si cu voce grava din partea mea, e stilul meu de a spune ca i-as da cu ceva in cap, buna lui dispozitie e suspecta, am 14 ore de zbor in spate si tot ce-mi doresc e un dus, un pat si multa liniste, chiar nu se observa asta pe mine ? El nu simte primejdia si-si continua atacul in mod organizat. Sunteti din Romania? Prea putini oameni din Bulgaria, Romania si Serbia vin la noi, de ce? Sa veniti mai multi … “Ai venit sa vezi the big five? Te duc eu, vrei safari, iti aranjez eu, vrei sa vezi tribul Masai… muzeul national, slam-ul ? Nu, nu vreau, vreau sa dorm…mai am 10 ore pana la primul business meeting, sunt pe drum de o zi si n-o sa am timp sa vad nimic, nici acum si nici in restul zilelor cat stau aici. Sunt un trist de multinationala cu laptop si costum intr-un Nairobi fierbinte, in martie, anul domnului 2012. Dar trist, Kenya si sofer, nu se potrivesc, fiecare a  treia fraza se termina aici cu exclamatia Hakuna Matata (no problem). Dupa o jumatate de ora de mers intre aeroport si hotel incep sa-i dau dreptate, uite si repetitia are rostul ei pana la urma … Hakuna Matata. Imi propun ca dupa serviciu, indiferent cat de obosit sunt sa ma duc sa vad in fiecare zi cate ceva.

A doua zi dimineata devreme ies sa iau pulsul strazii, sunt in centrul orasului, strada Mama Ngina, si de la fereastra vad ca trotoarele sunt deja arhipline. .  Trec pe la receptie sa ma asigur ca strada e safe.”Very friendly, sir” Mai intreb si pe altul, acelasi raspuns binevoitor  “Very friendly sir” … Asta daca excludem atentatul de la 2 strazi de hotel de aseara in timp ce eu eram in avion – cativa somalezi au binevoit sa arunce niste grenade artizanale intr-o statie de autobuz, 2 morti, 15 raniti. Ei raman relaxati, ce sa-i faci, lucrurile astea se intampla o data sau de doua ori pe an, in rest e totul verrrrry friendly… Aham.

Cum iesi pe strada te pocneste soarele Africii, fierbinte, gura si buzele se usuca, ”the city in the sun” isi merita porecla. Nairobi mi se arata a fi o capitala moderna, cel putin centrul e un conglomerat de cladiri noi cu 20-30 de etaje si magazine chic, cazinouri si mall-uri ce ar face fata cerintelor oricarei tari din vestul Europei. Copaci cu flori albastre, strazi impecabil de curate in ciuda aglomeratiei, palmieri si ghivece uriase de flori.

Desi in orice cladire esti verificat ca la aeroport, cu detectoare de metale, nu vad politie si oameni inarmati pe strada ca-n alte tari africane, semn bun. Nu se fumeaza pe strada, sunt atentionat cu mult drag de un trecator, daca sunt prins iau amenda, tonul pe care mi-o spune este insa asa de binevoitor si plin de compasiune pentru viciul meu incat mi se face rusine ca fumez in general. O multime de oameni se tin de mine pe strada si-mi ofera pliante cu oferte de safari. Normal ca daca ai ajuns in Kenya ai venit sa faci safari. Ofertele sunt de la 2000 USD  pentru o saptamana  prin toata tara si se termina pe la 150-200 pentru o zi in Parcul National Nairobi. Intrarea in parc e 40$ de persoana, te sui in masina si pornesti prin camp si padure in cautarea “the big five” (elefant, leopard, leu, buffalo si rinocer).

Daca esti mai pragmatic sau daca nu ai timp sa umbli prea mult, faci ca mine, inchiriezi o masina cu sofer (50 usd/zi).  E la dispozitia ta toata ziua, iar soferul e interesat sa-ti fie bine, iti da o groaza de sfaturi cum sa eviti umflarea preturilor. Eu m-am dus in parc intr-o zi de luni, dupa amiaza, pe la 5-6. Sunt 10 km intre centru si parc, pe care ii strabati in 2 ore din cauza traficului; praful rosiatic al Africii te face sa visezi la alte vremuri si timpuri …

Aveam doua sanse: 40 usd sa alerg prin parc cu masina si sa sper ca acest cartel, numit the big five, o sa-si doreasca o intalnire cu mine fara meeting request in prealabil, sau 20 usd sa merg intr-o zona unde cresc unele dintre animale, o corcitura de gradina zoologica cu animale libere care stau in rezervatie si custi unde animalele sunt hranite. Am ales-o pe a doua si bine am facut, nenea ingrijitorul care “intamplator” era pe acolo m-a dus cu el peste tot, m-a bagat in toate tarcurile posibile, am pus mana pe o multime de animale. Binenteles, totul in cel mai ilegal mod cu putinta. Cea mai neasteptata experienta a fost cand mi-a zis sa astept putin in fata unei custi sa nu-l vada sefii. A disparut dupa un gard inalt … apoi m-a strigat sa vin in cusca la “cita”. Vai, o maimutica de aproape, ce dragut, am intrat repede in cusca sa nu ne vada nimeni si ma pomenesc la 30 de cm de … “cheettah “, un frumos ghepard african. “Very friendly sir, don’t be afraid, very friendly.“ Oh, da, asa mi s-a parut si mie, haraia ca o pisica rasfatata si se uita la moaca mea cu mult interes. Din fericire pentru mine nu culinar.

Am mai trecut pe la rinocer, am mangaiat o zebra albinoasa, am stat la un metru de buffalo si la 20 cm de o leoaica si un leopard. Binenteles ca ne despartea un gard, astea nu erau deloc very friendly.

M-am intalnit si cu maimutica pana la urma, ne-a urmarit si a coborat din copac .. dupa cum vedeti in poza cred ca si ea era la fel de interesata sa admire o maimuta alba 🙂

Cei 10 euro bacsis pentru ghidul de ocazie au fost bine primiti. La intoarcere soferul da radio la maxim. Ca in fiecare seara, la ora respectiva, e o emisiune cu telefoane de la ascultatori. Tema de astazi: ce faci cand ai o sotie puternica, care vrea sa faca cariera, tu o sustii sau vrei sa fii la fel de puternic ca ea ? In fiecare seara am ascultat emisiunea, indiferent de soferul cu care eram, deci asemenea intrebari sunt de interes larg.

A doua zi dupa munca a doua tinta turistica: Muzeul National Nairobi. Circa 15 dolari intrarea. Cultura, civilizatie, evolutia omului, istorie, arta contemporana, totul frumos aranjat. Sfatul meu: luati-va timp, ca aveti ce vedea, si citi, si cu un dram de liniste interioara va intelegeti mai bine ca oameni.

Langa muzeu, casa reptilelor: serpi, crocodili, broaste testoase, cameleoni, pestisori  si alte vietati frumoase la vedere, atat timp cat te desparte un gard sau un geam de ele. Acelasi sistem: e seara, nu-s vizitatori si ingrijitorul tine mortis sa-mi puna un piton pe gat sa fac o poza cu el – very friendly sir, very friendly… Nu ma indoiesc, dar  instinctul meu de conservare din seara asta e mai tare decat curiozitatea de a simti un sarpe gros, rece si lung de 2-3 metri pe gat. Imi ofera un alt sarpe mai micut, frumos colorat, are doar 1 metru si asta binenteles very friendly… Sa fie acolo la el. Ma mai delectez cu o cobra care se ridica in functie de cum imi misc bratul, intre mine si ea un geam gros.

Plec sa ma plimb si prin gradina botanica, nu prea mult ca am uitat sa iau medicamentul impotriva malariei, dar merita riscul.

La intoarcere aceiasi emisiune, alta tema: sa ai un partener sau sa fii abstinent?  Pe drumul spre hotel vad un panou publicitar: “un prieten adevarat nu te-ar lasa sa te urci la volan dupa ce ai baut”. Nairobi a inteles ca relatiile umane sunt baza societatii. In fata mea o reclama la Nivea imi confirma gandul.

Ziua a treia: e tarziu, soferul imi spune ca mai puteam vizita centrul de girafe Rothschild, dar acum nu mai e timp. E vorba de un centru facut de europeni unde se incearca cresterea acestor girafe pe cale de disparitie. Nu e obiectiv turistic, dar daca sunteti 1-2 vizitatori vi se va permite accesul in rezervatie, grupurile de turisti nu pot intra, ar provoca animalelor prea mult stres. Deci daca tot n-avem ce vedea…hai sa ne ocupam de suveniruri ca si asta e important. Rog soferul sa ma duca unde o stii el mai bine… Evit centrul pentru ca totul este extrem de scump si ma afund pe stradute inguste cu magazinele tip dugheana. Pe una din ele doar IT si electronice, business american in stil african. Alta straduta plina cu materiale de contructii. Ma simt ca-n Obor, Europa sau Valea Cascadelor, doar ca aici nu e mizerie pe jos. Oameni de toate categoriile umbla cu ochii dupa chilipiruri, angajati obositi, “business people” de cartier, lustrangii, vanzatori de cartele de telefon sau de fructe.

Ajung in sfarsit si pe stradute mai prietenoase cu turistii. De acolo sunt saltat aproape pe sus de un individ care vrea sa-i vizitez magazinul cu orice pret. Inauntru pietre semipretioase, sculpturi in abanos, vesnicele masti africane si picturi, bratari, haine traditionale, echipament de safari..si vreo 5-6 vanzatori pe 50 metri patrati. Odata ajuns in interior se schimba tactica, nu ma mai bazaie la cap cu tot felul de povesti, dar de la 2 metri isi observa prada gata de atac. Cand ochii mei se opresc pe un obiect mai mult de 5 secunde, daca nu-l iau cu mine, cand schimb privirea iau acel obiect de pe raft si-l pun intr-un cos de bambus. Degeaba le spun ca nu ma intereseaza, n-am cu cine ma intelege…Si aici se stie de Romania. Adi Mutu e un nume si ei sunt mandri ca au stiut ceva… Cel care stie de Mutu schimba engleza pe swahili si le arata cum dribleaza, cum sare la cap (toate astea starnind praful prin magazin);  eu ma fac mic si ma simt prost la propriu, nu stiu niciun kenian, nici macar cum il cheama pe sofer. Ma salveaza ei “Hakuna Matata, Romanian people very friendly, we know you don’t have money but I will make you good price , I’m proud because you are here.” Desi vad ca e doar strategie de sales, ochii lor ma fac sa-i cred. Negocierea in Kenya e o arta, iar ei sunt artisti desavarsiti cum bine imi zicea cineva e chiar pervers pentru cultura noastra faptul ca sunt constient ca ma duc de nas, imi arata ca ma duc de nas, iar eu mai simt si placere in treaba asta. Incep sa-ti vanda cam de 4-5 ori pretul real si le place sa le spui ca nu dai atat; sunt bucurosi daca esti in stare sa te “contrezi” cu ei, le face placere sa caute argumente sa lase tot ei din pret … chiar suspect de jos pentru gustul meu. Pana la urma castigam toti; abia afara am realizat ca prostioarele suplimetare m-au costat cat colierul de ametist negociat mult sub pretul pietei. Asta pentru ca sunt very friendly si am mai luat o groaza de prostioare fara nicio valoare artistica, chestii de care te incurci prin casa, ti-e rusine sa le faci cadou si ajung la cos in cele din urma. Hakuna Matata.

Ma despart de Nairobi cu un sentiment de mandrie si nu stiu de ce. Vamesii ma invita sa revin cat mai repede si sa-mi iau mai mult timp.

Ajung pe Otopeni dupa alte 14 ore. Taximetristul imi cere 80 ron pana in Titan, nu negociaza, nu ma intreaba nimic, nu-i vesel. Pe marginea drumului, mormane de vise implinite infloresc din zapada. O parte dintre visatori au prins aripi, altii sunt plini de energie, altii traiesc visul american… toti  in masura de 0,25 -0,50 l. Fericirea unui popor se masoara in pet-uri.

Am un sentiment adanc de jena ca si cum as fi inselat iubirea unei femei, o privesc in ochi si parca nu-mi vine sa-i spun in gura mare ca m-am indragostit de lumea a treia.