Cui i-e frică de biciclişti? Sau care-i treaba cu “recensământul”?

N-am încredere deloc, la fel ca majoritatea celor pe care-i ştiu, în autorităţile române. Şi mi-e mai mereu frică de ce sunt capabile în judecata lor arbitrară mai ales când vine vorba de minorităţi cum suntem noi bicicliştii.

În experienţele mele de velo-activist m-am ţinut departe, atât cât s-a putut, de orice interacţiune cu oficialităţile tocmai din pricina asta, a neîncrederii. Când am fost astă toamnă, singura dată, la primăria din Bucureşti, mi-am dat seama cât e de grea lupta cu morile de vânt. Eram împreună cu alţii ca mine şi trebuia să ne vedem cu un anume domn Ştefănescu care ne trecuse în orarul său pentru o velo-reuniune cât se poate de oficială. Numai că ne-am trezit cu ditamai ţeapa: fără nici o explicaţie, domnul Ştefănescu n-a mai apărut şi ne-a lăsat, pe noi, o mână de biciclişti, să stăm cu ochii în soare pe malul Dâmboviţei. Ceilalţi care erau cu mine s-au mai tot dus de-atunci, eu am renunţat. Alte interacţiuni cu autorităţile au fost sporadice tocmai pentru că am preferat să le evit. Am vrut mai degrabă să adunăm comunitatea în jurul nostru, să lucrăm la firul ierbii şi să învingem fricile mărunte, ale celor care chiar doresc biciclete în oraşe, dar luptă cu bariere în primul rând mentale.

N-am încredere nici că numărătoarea de biciclişti pe care am iniţiat-o pe www.catibiciclistisuntem.ro va avea parte de o soartă excepţională din punctul acesta de vedere, al reacţiei imediate a autorităţilor. Am practicat, tocmai de asta, o reducere la absurd în abordare atunci când ne-am întrebat cum să împachetăm tot acest demers. L-am numit “recensământ” tocmai ca o ironie la faptul că singurii care pot face un recensământ, autorităţile de la Institutul Naţional de Statistică, nu şi-au pus până acum problema că e nevoie de o numărătoare statistică oficială a celor care folosesc regulat bicicleta pentru a se deplasa în oraş.

Portocala Mecanică îşi asumă, prin urmare, definiţia aceasta distorsionată. Ştim ce este un recensământ, iar noi nu avem pretenţia că facem unul. Facem tot acest exerciţiu ca parte a unui efort de a arăta că existăm, mulţi, puţini, câţi om fi. Şi nu pentru a fi folosit cu emfază de autorităţi pentru a ne da peste nas că oricum suntem cantitate neglijabilă. Dorim să clarificăm puţin lucrurile şi să vă explicăm de ce aceste cifre nu vor fi folosite împotriva noastră (aşa cum se tem unii biciclişti), indiferent dacă ne vom aduna mai mulţi sau mai puţini de 20.000 de biciclişti, cât spune doamna Carmen Dincă de la Administraţia Străzilor că am fi în acest moment în Bucureşti (infamul 1%). Cine pune sub semnul absolutului cifrele finale ale acestui recensământ, să o facă, să manipuleze cât i-o ţine pixul. Ne-au obişnuit cu asta. Oricum ceva mai bun decât aceste cifre relative n-o să scoată în curând din statistici inexistente. Noi, ceilalţi, care ştim deja că autorităţile sunt incapabile, o să-i amendăm până atunci când vor pune ei cu mânuţele lor maşinăria statistică oficială în funcţiune.

Ce este, deci, acest “recensământ” şi, mai ales, ce nu este el?

Nu este

1. o metodă cantitativă. Orice cifre vom publica, detaliate, pe oraşe, pe grupe de vârstă, pe sexe, pe comportamente, vor purta acest asterics. Ne vom juca cu ele, vom realiza infografice simpatice, şi le vom da la share, de fiecare dată cu acest amendament, că nu sunt oficiale, cu antetul nici unei primării.

2. o armă manipulatorie în mâna nimănui. Dacă ne vom dovedi prea puţini sau prea mulţi, prea puţin contează. Cine se teme de cifre, să se teamă. Noi nu avem aşteptări, nu ne-am impus că trebuie să fim atâţia sau atâţia. Dacă cineva le foloseşte ca cifre absolute, să o facă pe propria piele. Să ne semnalaţi asta şi le vom explica senin că ne-am jucat de-a numărătoarea, pentru că altceva nu ne permitem, nu suntem statul. O să le rânjim în faţă şi o să-i facem de râs. Pentru că sunt incapabili să facă mai mult de-atât.

Este

1. un exerciţiu pe care îl facem tocmai pentru a arăta lacunele din gândirea şi abordarea autorităţilor. Este o mişcare “grassroots”, de jos în sus, pentru că de sus nu vine nimic niciodată. Este un exerciţiu serios, prin urmare. Am încercat să facem un chestionar cât mai cuprinzător, ne-am consultat cu sociologi şi statisticieni pentru asta. Poate fi îmbunătăţit, desigur, noi o facem din mers, iar la sfârşit vă spunem ce-ar putea fi făcut mai bine.

2. un “recensământ” naţional, urban. Am început cu marile oraşe, dar pentru că într-o singură zi de la lansare am primit zeci de mesaje care ne cer şi alte oraşe în listă, o să suplimentăm. Cu toate reşedinţele de judeţ. Ca să nu se simtă nimeni exclus şi că să arătăm totodată că se pedalează peste tot în România.

3. o acţiune care va continua paralel şi ulterior cu alte. O să lipim afişe prin magazinele de biciclete, o să punem flyere la ghidoanele bicicletelor, prin oraş, de îndată ce se face puţin mai cald afară. Nu avem încă resurse nici materiale, nici umane pentru ce urmează, aşa că dacă doriţi să contribuiţi la cheta pe care o vom face, daţi semn.

4. un antrenament pentru un recensământ oficial, pe care autorităţile vor fi nevoite să îl facă, în cele din urmă. E drept, mai e mult până la următorul recensământ, abia în 2021. Atunci sigur o să fim mai pregătiţi, cel puţin noi, bicicliştii.

Latest news

- Advertisement -spot_img

Related news