Am fost joi să moderez o discuţie, Şi totuşi se mişcă!, prilejuită de o “întâlnire cu cei care pun pe roţi mersul pe bicicletă”. A fost organizată de către Think Outside the Box împreună cu asociaţia ROI (despre care acum am auzit prima dată şi care mi se pare o iniţiativă foarte mişto), la sediul acesteia din urmă.
A fost multă lume biciclistă prezentă, având în vedere că s-a făcut din scurt convocarea, şi am avut o sarcină nu tocmai simplă de a conduce o discuţie despre care intuiam că va deveni musai încinsă. Nu are cum să nu fie aşa, dacă ne uităm câte nemulţumiri avem în calitate de biciclişti faţă de ceea ce ne oferă oraşul în care pedalăm.
Nu intru foarte mult în detalii despre ce s-a povestit punctual în cele vreo 3 ore de dezbatere. Relatări detaliate de la întâlnire puteţi găsi şi pe TOTB (aici şi aici), precum şi pe Skirt Bike.
Ca şi linie generală, dialogul s-a purtat în două zone, care mi se par esenţial de adus în discuţie atunci când vrem să schimbăm viaţa bicicliştilor din oraşe. Infrastructura şi educaţia. Trebuie spus că despre infrastructură s-a vorbit, cum era de aşteptat, cel mai mult, pentru că asta ne doare cel mai tare. Vrem piste acum şi după cele mai bune standarde europene – cum au cerut unele voci –, sau trebuie să urmăm politica paşilor mici şi să le vedem în primul şi în primul rând pe şosea şi nu prin pomii şi tomberoanele de pe trotuare?
Educaţia mi se pare la fel de importantă, chiar dacă în ecuaţia educaţie-infrastructură, prima e the hard way, a doua e mai degrabă the easy way. Putem avea mâine piste ca în Olanda (exagerez, dar putem spera într-un viitor nu foarte îndepărtat la piste făcute şi mai late, şi pe şosea, şi fără borduri de 90 de grade ce trebuie încălecate), dar cu educaţia mi se pare că e munca cea mai grea de dus. Eu nu sunt, spre exemplu, şofer şi nici nu ştiu la orice oră din noapte ce îmi spune codul rutier mie ca biciclist (aşa prost cum e el conceput). Educaţia porneşte de la astfel de lucruri, pe care noi ca biciclişti trebuie să le facem, şi trebuie să continue cu şoferi care ştiu cum să deschidă o portieră ca să nu te trimită direct cu capu-n carosabil.
Concluzia, aşa cum o intuiam dintru început şi cum a fost, de altfel, rezumată de către toţi cei de faţă, este că trebuie să avem o voce mai unită. Să ştim unii de alţii, să facem schimb de informaţii şi să acţionăm împreună. Sună clişeistic, dar cam despre asta e vorba. Comunitatea Bicicliştilor din Bucureşti e o platformă care s-a dezvoltat frumos în ultima vreme şi pe care Portocala Mecanică o susţine. Cred că acolo e un bun punct de pornire în jurul căruia să gravităm cu toţii. Asociaţia ROI a promis, alături de TOTB, că ajută cu logistică.
Până la următoarele întâlniri, cărora le dorim să capete o bună regularitate, eu mă declar mulţumit şi le sunt recunoscător celor prezenţi joi pentru entuziasmul cu care au participat la discuţii.
