Era un iaz cu rate, nimic mai mult – afara, in spatele fermei. Nu era foarte mare. Lettie Hempstock spunea ca era oceanul, dar eu stiam ca era o prostie; ca venisera de dincolo de ocean, din batranul tinut.
Mama ei spunea ca Lettie nu-si aminteste cum trebuie, ca se intamplase cu multa vreme in urma si ca, oricum, vechiul tinut se scufundase. Batrana doamna Hempstock, bunica lui Lettie, spunea ca amandoua se insala, ca acel loc care se scufundase nu era cu adevarat vechiul tinut. Spunea ca-si aminteste vechiul tinut, cel adevarat. Spunea ca vechiul tinut, cel adevarat, explodase.
PROLOG
Purtam un costum negru si o camasa alba, o cravata neagra si pantofi negri, bine lustruiti si luciosi: haine care, in mod normal, m-ar fi facut sa ma simt nelalocul meu, de parca as fi purtat o uniforma furata sau de parca as fi pretins ca sunt adult. De data aceasta, imi dadeau o senzatie de confort, intr-un fel. Purtam hainele potrivite pentru o zi grea.
Mi-am facut datoria dimineata, am spus cuvintele care trebuiau spuse, crezand in ceea ce spuneam, iar apoi, cand totul s-a terminat, m-am urcat in masina si am condus la intamplare, fara o directie anume. Aveam cam o ora de irosit pana la intalnirea cu alti oameni pe care nu-i mai vazusem de ani buni, pana la alte strangeri de mana si o supradoza de ceai din cel mai bun serviciu de portelan. Am condus pe drumurile serpuitoare din Sussex, drumuri de tara pe care mi le aminteam doar pe jumatate, pana cand m-am trezit ca ma indrept spre centrul orasului, asa ca am luat-o, la nimereala, pe alt drum, la stanga si apoi la dreapta. Abia atunci mi-am dat seama incotro merg, incotro ma indreptasem de la bun inceput, si am clatinat din cap, uimit de propria mea prostie.
Ma indreptasem spre o casa care nu mai exista de cateva decenii.
M-am gandit sa ma intorc, in timp ce inaintam pe strada larga, care fusese candva un drum pietruit marginind un camp de orz; sa ma intorc si sa las trecutul in pace. Eram prea curios.
Vechea casa, in care locuisem timp de sapte ani – de cand aveam cinci si pana cand am implinit doisprezece ani – fusese daramata si o pierdusem pentru totdeauna. Casa cea noua, pe care parintii mei o construisera in capatul gradinii, intre tufele de azalee si rondul de iarba pe care il numeam inelul zanelor, fusese vanduta cu treizeci de ani in urma.
Am incetinit cand am vazut casa cea noua. Pentru mine, avea sa ramana casa cea noua. Am oprit pe aleea de acces, uitandu-ma la felul in care dezvoltasera constructia pe baza arhitecturii din anii ’70. Uitasem culoarea caramizilor: era ciocolatie. Transformasera balconul mamei intr-o gradina inchisa cu doua etaje. Am privit casa, amintindu-mi mai putin decat ma asteptam despre anii adolescentei; fara zile bune, fara zile proaste. Locuisem acolo o vreme. Nu parea sa faca parte din cine eram acum.
Am iesit de pe aleea de acces in marsarier.
Stiam ca era timpul sa ma indrept spre casa animata si plina de veselie a surorii mele – care fusese ordonata si aranjata pentru a fi la inaltimea ocaziei. As fi vorbit cu oameni de a caror existenta uitasem cu ani in urma, iar ei m-ar fi intrebat despre mariajul meu (esuat de un deceniu, o relatie care se deteriorase lent, pana la destramare, asa cum pare sa se intample de obicei) si daca aveam o prietena (nici vorba; nici macar nu eram sigur ca eram capabil) si despre copiii mei (adulti acum, fiecare cu viata lui, le-ar fi placut sa fie si ei aici). M-ar fi intrebat despre munca mea (e totul in regula, multumesc, as fi raspuns, pentru ca niciodata nu stiam cum sa vorbesc despre ceea ce fac. Daca as fi putut vorbi despre asta, n-ar fi trebuit s-o fac. Sunt artist, uneori creez piese de arta adevarata, iar asta umple golurile din viata mea. Pe unele; nu pe toate). Am fi vorbit despre cei plecati dintre noi. Am fi pomenit mortii.
Aleea ingusta a copilariei mele era acum un drum negru, asfaltat, care servea ca zona de delimitare a doua proprietati private intinse. Am inaintat pe alee, departandu-ma de orasel. Nu era drumul pe care ar fi trebuit s-o apuc, iar asta m-a facut sa ma simt bine.
Drumul negru si lunecos a devenit ingust si serpuitor, transformandu-se in aleea pe care mi-a aminteam – de pamant terasat si pietre.
In scurt timp conduceam, lent si cu hopuri, pe o alee stramta, marginita de ambele parti de muri si de trandafiri salbatici, acolo unde nu crescuse alunisul sau gardul viu salbatic. Aleea era intocmai cum mi-o aminteam, spre deosebire de toate celelalte lucruri.
Am trecut de ferma Caraway. Mi-am amintit cum o sarutasem pe Callie Anders, pe cand aveam saisprezece ani. Era rosie in obraji si avea parul blond. Locuise acolo impreuna cu familia, inainte sa se mute in Shetlands. Nu aveam s-o mai vad sau s-o mai sarut vreodata. Apoi, nimic altceva decat campuri, de ambele parti ale drumului, intinzandu-se pe o distanta de aproape un kilometru si jumatate: o incalceala de fanete. Incet-incet, aleea se pierdea. Ma apropiam de capat.
Mi-am amintit-o inainte sa dau coltul si s-o vad, in toata splendoarea caramizilor rosii: ferma Hempstock.
M-a luat prin surprindere, desi acolo se terminase aleea, dintotdeauna. N-as fi putut inainta. Am parcat masina pe o latura a curtii fermei. Nu aveam niciun plan. Ma intrebam daca, dupa toti acesti ani, mai locuia cineva acolo; sau, mai exact, daca familia Hempstock mai locuia acolo. Parea improbabil, insa, din cate imi aminteam, fusesera niste oameni neobisnuiti.
Mirosul de balegar de vaca ma izbi imediat ce am coborat din masina. Am traversat in pas vioi curtea, indreptandu-ma spre intrare. Pentru ca n-am reusit sa gasesc soneria, am ciocanit. Usa nu fusese zavorata bine, asa ca s-a deschis usor sub cadenta degetelor mele.
Fusesem aici, nu-i asa – cu mult timp in urma? Eram sigur ca fusesem. Amintirile din copilarie sunt uneori camuflate si ascunse de lucrurile care se intampla mai tarziu, ca niste jucarii uitate la fundul unui dulap supraaglomerat al unui om mare, care nu se pierd niciodata. Am ramas pe hol si am strigat:
— Hei! E cineva acasa?
N-am primit niciun raspuns. Am simtit miros de paine coapta, de mobila ceruita si de lemn vechi. Ochii mei se adaptau cu greutate la intuneric: i-am ingustat si ma pregateam sa ma intorc pe calcaie si sa plec, cand o femeie in varsta a iesit din holul slab luminat, tinand in mana o carpa alba de sters praful. Parul sau carunt era lung.
— Doamna Hempstock? am intrebat.
Si-a inclinat capul intr-o parte si m-a privit.
— Da. Chiar te cunosc, tinere, a spus ea. Nu sunt tanar – nu mai sunt.
— Te cunosc, insa lucrurile se cam incurca la varsta mea. Cine esti, mai precis?
— Cred ca aveam cam sapte, poate opt ani, cand am fost aici ultima data.
— Erai prietenul lui Lettie? m-a intrebat zambind. Din celalalt capat al aleii?
— Mi-ati dat lapte. Era cald, proaspat muls.
Apoi mi-am dat seama cati ani trecusera si am spus:
— Nu, n-ati facut asta. Trebuie sa fi fost mama dumneavoastra. Imi pare rau.
Pe masura ce inaintam in varsta, ne transformam in parintii nostri. Daca traim suficient, vom vedea cum chipurile se repeta, in timp. Mi-o aminteam pe doamna Hempstock, mama lui Lettie, ca pe o femeie solida. Femeia aceasta era slaba ca un bat si parea fragila. Arata la fel ca mama ei, femeia pe care o cunoscusem drept batrana doamna Hempstock.
Uneori, cand ma uit in oglinda, vad chipul tatalui meu, nu pe al meu, si-mi amintesc felul in care-si zambea siesi, privindu-se in oglinda, inainte sa plece. Aratati bine, ii spunea reflexiei sale, aprobator. Aratati bine.
— Ai venit s-o vezi pe Lettie? a intrebat doamna Hempstock.
— E aici?
Ideea m-a surprins. Doar plecase undeva, nu? In America? Batrana a clatinat din cap.
— Ma pregateam sa pun ceainicul pe foc. Ai vrea niste ceai?
Am ezitat. Apoi am raspuns ca, daca nu se supara, m-as bucura sa-mi arate mai intai unde se afla iazul cu rate.
— Iazul cu rate?
Stiam ca Lettie avusese un nume bizar pentru el. Imi aminteam asta.
— Il numea „mare“, ceva de genul asta. Batrana a asezat carpa pe dulap.
— Nu poti bea apa din mare, nu? E prea sarata. Ar fi de parca ai bea sange. Iti aduci aminte drumul? Poti ajunge acolo inconjurand casa. Urmeaza cararea.
Daca as fi fost intrebat cu o ora inainte, as fi spus ca nu, nu imi aminteam drumul. Nu cred ca mi-as fi amintit nici macar numele lui Lettie Hempstock. Dar, stand pe holul acela, totul capata contur. Amintirile asteptau dupa colturile lucrurilor, ispitindu-ma. Daca mi s-ar fi spus ca aveam din nou sapte ani, pentru o clipa aproape c-as fi crezut.
— Multumesc.
Am iesit in curte. Am trecut de cotet, de vechiul hambar si pe langa marginea campului, amintindu-mi unde ma aflam si ce urma, si bucurandu-ma in sinea mea. Pajistea era strajuita de aluni. Am cules un pumn de alune verzi si le-am pus in buzunar.
Urmeaza iazul, m-am gandit. Trebuie doar sa inconjur magazia asta si-o sa-l vad.
L-am vazut si m-am simtit ciudat de mandru de mine, de parca actul aducerii-aminte suflase departe cele cateva panze de paianjen ale zilei.
Iazul era mai mic decat mi-l aminteam. Pe malul celalalt se afla o magazie mica, din lemn, iar pe carare, o banca foarte veche, grea, facuta din lemn si metal. Sipcile care se cojeau fusesera vopsite in verde cu cativa ani in urma. M-am asezat pe banca si am privit apa in care se reflecta cerul, mizeria de lintita care se adunase pe margini, cele sase frunze de nufar. Din cand in cand, aruncam o aluna in mijlocul iazului, iazul caruia Lettie Hempstock ii spunea…
Nu-i spunea mare, nu-i asa?
Lettie ar fi fost mai in varsta decat mine acum. Era cu doar cativa ani mai mare decat mine atunci, desi vorbea atat de ciudat. Avea unsprezece ani. Eu… cati ani aveam eu? Era dupa petrecerea nereusita de ziua mea. Stiam asta. Deci aveam sapte ani.
M-am intrebat daca ni se intamplase vreodata sa cadem in apa. O impinsesem in iaz pe fetita ciudata care locuia in ferma de la capatul aleii? Mi-o aminteam in apa. Poate ma impinsese si ea.
Unde plecase? In America? Nu, in Australia. Asta era. Un loc foarte indepartat.
Si nu era mare. Era ocean. Oceanul lui Lettie Hempstock.
Mi-am amintit asta si, odata cu asta, mi-am amintit totul.
