Pare neverosimil ca un şofer să intre într-o coloană compactă de biciclişti, ca în nişte popice. De ce nu trebuie să ne mire totuşi acest lucru?
Ne-am gândit mult la episodul de sâmbătă, de la protest. Primul gând a fost că felul în care a degenerat acest episod va ucide toată ideea marşului de protest prin care comunitatea bicicliştilor din Bucureşti încearcă să se facă văzută şi respectată. Că presa se va concentra exclusiv pe acest incident şi scopul întregii adunări va fi ignorat. Ceea ce s-a şi întâmplat, într-o mare măsură.
Pentru câteva minute, i-am condamnat pe bicicliştii care au atacat bolidul criminalului. Le-am spus, în gând, că ar fi trebuit să se controleze şi să imobilizeze maşina, nu să o distrugă. Să aştepte sosirea poliţiei şi să îi lase pe ei să distribuie pedepsele. Să nu demonizeze mai mult imaginea biciclistului bucureştean decât era deja.
Dar apoi am vorbit cu oamenii implicaţi direct. I-am ascultat şi ne-am întrebat cum am fi acţionat noi în locul lor. Vorbim aici despre un şofer care ar fi putut să ucidă nişte oameni nevinovaţi, printre ei şi copii, doar pentru că PUTEA.Pentru că era mai mare şi mai puternic. (Şi mai prost, printre altele, dar despre asta nu putem să ne dăm noi cu părerea).
Vorbim despre nişte oameni care au văzut de foarte aproape, de PREA aproape – ce s-a întâmplat – şi au sărit în apărarea victimelor.
Şi ne-am pus întrebarea: eu ce aş fi făcut?
Am vorbit cu unul dintre bicicliştii care l-a urmărit pe şofer când a intrat între blocuri, spune el, cu o viteză foarte mare, de aproximativ 70km/h. Îl urmăreau doar ca să îi ia numărul de la maşină şi să anunţe apoi poliţia. Ce s-a întâmplat însă? Şoferul, trezindu-se pe o străduţă blocată între blocuri, a întors maşina şi a trecut direct prin cei care veniseră după el pe biciclete:
„Din punctul meu de vedere, a fost tentativă de omor. Dacă nu eram pe biciclete, ar fi fost mult mai rău, pentru că bicicletele au funcţionat ca un fel de scut. A trecut fix prin biciclişti, iar aceştia nu aveau pe unde să se ferească, pentru că erau prinşi între un gard şi un zid înalt”.
„Oamenii au reacţionat irational, cum era de aşteptat la ce a putut să facă şoferul”.
„Practic, a trecut peste un grup de 6-7 biciclişti şi s-a oprit fix în maşina poliţiei, care tocmai ajunsese acolo. Dacă nu apărea atunci maşina poliţiei, ar fi ieşit din nou în bulevard şi probabil ar fi luat-o de-a dreptul prin coloana de biciclişti, aşa cum a făcut-o şi între blocuri. Nu vreau să ştiu care ar fi fost consecinţele”.
Tocmai pentru că n-am fost noi în locul biciclistului putem avea însă puţină detaşare. De care e nevoie mai ales dacă vrei să te numeşti activist şi nu „haiduc”. Să nu uităm că, în acest moment, şoferul despre care vorbim este cercetat în libertate, aparent fără să i se fi suspendat nici măcar permisul de conducere (am auzit că ar fi fost văzut la volan la o zi după accident).
Aşadar, la o analiză mai adâncă, incidentul este perfect reprezentativ pentru a ilustra truismul că automobilul este unicul privilegiat constant în politicile de mobilitate autohtone din toţi aceşti zeci de ani. E, simplu spus, încoronarea unui eşec politic.
E suficient să ne uităm la Podul Basarab sau la viitorul pasaj subteran de la Piaţa Romană ca să înţelegem unde e locul tuturor celor care nu folosesc automobilul în Bucureşti. Nicăieri sau, după caz, sub pământ.
Pe drumurile „publice” româneşti, singurul cu drepturi discreţionare este automobilul. Restul suntem „morţi” ce trebuie să fim număraţi (potrivit lui Oprescu) sau „beţivi” (potrivit lui Codrin Ştefănescu) care încurcăm traficul. De la astfel de epitete exprimate public şi nonşalant de politicieni, se ajunge relativ uşor la concluzia că pot să intru într-o mulţime de biciclişti, oricum nu îi bagă nimeni în seamă cu adevărat.
Individul acela trebuie să facă închisoare pentru tentativă de omor. Iar bicicliştii trebuie să plătească pagubele aduse maşinii. Punct.
Iar noi trebuie să ne gândim cum facem ca pe viitor să nu mai picăm aşa de uşor în plasa întinsă în astfel de conflicte. Pentru că devenim instant nişte victime mediatice previzibile. Oricât ne-am dori să spargem capul unui asemenea şofer criminal, trebuie să ţinem seama de felul în care vom fi reflectaţi în ochii opiniei publice. Ştiu că e greu de făcut asta când vezi negru în faţa ochilor, nici nouă nu cred că ne-ar reuşi zenul ăsta în astfel de condiţii. Asta trebuie să încercăm însă să facem în primul rând, pentru ca vom fi încă multă vreme de acum încolo vulnerabili social.
Aşa cum ziceam, în capul majorităţii – şi aici includem şi presa – noi nu suntem trafic. Suntem nişte „devianţi”, iar mass media abia aşteaptă să confirme stereotipul acesta. Doar asta îi e meseria, produce şi reproduce reprezentări sociale.
Până ne sare toată lumea în apărare, să încercăm, atât cât se poate, să nu ne băgăm singuri beţe în roate.
Nu am fost aproape de incident, aşa că o sa ni se spună ca e uşor să predicăm pacea şi raţiunea de pe margine ca un chibiţ. Aşa e, e mai uşor să faci toate astea cand ai luxul detaşării. La cald nu ştim cum am fi reacţionat dacă, de exemplu, noi sau cei de lângă noi am fi fost călcaţi de un astfel de nenorocit. Probabil încă şi mai urât. Dar tocmai de detaşarea asta credem că e nevoie (mai ales ca activişti) atunci când ştim că în zilele ce urmează o să fim iar mici şi ai nimănui în trafic.
Foto: Cristian Vasile
