N-am mai urcat pe munte cu bicicleta din 2006. Şi la fel ca atunci, nu-s cu nimic mai bun. Pe ultimii kilometri, undeva prin Pirineii francezi, am capitulat în drumul spre Col d’Aspin, când mă duceam să văd pe viu Tour de France. La tura de Sibiu – Păltiniş n-am fost cu nimic mai breaz.
Doar cu un bidon de apă şi două banane nu se face treabă pe munte. Asta o ştiu ăia din Tour de France încă din 1903 (dar şi de pe la sfârşitul anilor 1800), când băgau amestecuri dubioase de cocaină, cafeină, stricnină, nitroglicerină, apoi delirium tremens, apoi alcool, apoi EPO-uri subtile prin sânge. M-a lăsat baltă şi un genunche cu 9 kilometri înainte de Păltiniş, aşa că am făcut stânga împrejur. Pe o căldură năucitoare, drumul la vale a fost perfect: toată transpiraţia de pe braţe s-a transformat în bătaia vântului într-un strat cristalin de sare pe care l-am lins voios şi docil în Piaţa Mică din Sibiu. Deci, chiar n-am pe cine impresiona că m-am dus până la Păltiniş pe cursieră, aşa cum plănuiam sâmbătă dimineaţa în mare taină.
Aşa că mai bine vă dau nişte poze de alea de turist obosit şi trist de prin Sibiu, dacă tot n-am fost în stare de altceva mai măreţ.
O pistă conformă standardelor din Sibiu, pe care nu parchează niciodată nici o maşină. Poţi merge fără mâini, poţi face poze. Total plictisitor.
Biciclete cu motor, de vânzare la ieşirea din Sibiu. Ca un tăntălău, am folosit una doar cu pedale. C-o din asta ajungeam sigur la Păltiniş. Like a boss!
Alţi turişti bucureşteni. Go Pro-ul din vârful căştii le trădează, evident, statutul.
Drum de întoarcere spre Bucureşti. Tren full, discriminare pozitivă strigătoare la cer pentru biciclete.
