Pâine şi circul foamei. La velodrom

0
8

Nu ştiam de campionatele naţionale de velodrom dacă Ovidiu, venit fix din Italia, nu-mi spunea că au loc fix sâmbăta care a trecut. Mi-aş fi dorit să merg de mai demult, dar pur şi simplu nu ştiam că există aşa un eveniment sportiv în Bucureşti. Eram, de altfel, ferm convins că în oraşul în care trăiesc de şase ani nu există deloc velodrom. Că exista cândva în vremea comuniştilor ştiam, dar eram ferm convins că a fost dărâmat după ’89 să se facă un mall în locul lui.

În capătul compexului Dinamo de pe Ştefan cel Mare există un velodrom. Care, ca să îi răspund lui Bogdan, care le ştie pe toate într-ale ciclismului de performanţă, nu e plin de buruieni. Nu o fi el cel mai drept velodrom posibil, dar pe asfaltul ăla oval se pedalează. Peste denivelările alea de jenă se merge cu 50-60 de kilometri la oră. O fac nişte anonimi ce nu vor pupa vreodată o pagină întreagă în Gazeta Sporturilor. Sunt nişte campioni de care nu a auzit nimeni în afara familiei lor, dar pe care am avut ocazia să-i aplaud după ce au dat 75 de ture a câte 400 de metri pe velodrom.

Pontul cel mai bun pe care pot să-l dau hipsterilor este că de la băieţii ăştia, ce-şi rup cvadricepşii pe-aici, se pot cumpăra biciclete fantastice cu numai 10 milioane bucata. Gazelle, Colnago, toate exponate de pistă, numai bune de transformat în fixe sau de vândut elegant pe eBay, cu 1.000 de euro bucata. Eu zic că e o afacere bună 🙂

Dar să revenim la campioni. Nişte băieţi de la Dinamo ce rulează chinuit şi deznădăjduit pe nişte biciclete din ani în care ei nici măcar nu erau născuţi şi care au spus în şoaptă celor veniţi să-i vadă că se tem în orice clipă că bicicletele alea obosite ar putea să se rupă sub ei, pe velodrom, la 50 de kilometri la oră. Se numeşte, simplu, metal fatigue.

Băieţii ăştia, strigaţi după numerele de pe tricouri şi nu după nume, din megafon, erau numiţi “proşti” şi îndemnaţi să se lase de sportul ăsta de către antrenori zeloşi de pe margine. Băieţii ăştia erau singuri pe velodrom, pedalând surd, şi aşteptând în zadar să fie aplaudaţi sau măcar încurajaţi de pe margine.

Ei, bine băieţii ăştia îşi vând, într-adevăr, bicicleta obosită cu 10 milioane ca să se poată apuca, naibii, de viaţă. Pentru că ciclismul nu le foloseşte la nimic.

Am scris această postare şi am vrut să îi văd pe băieţii ăştia pedalând pe velodromul de la Dinamo pentru că ei sunt cei care ar trebui să fie primii promotori ai mersului pe bicicletă. Eleganţa mersului pe bicicletă, pedalatul ăla corect şi virtuos, nu neapărat poziţia de ocnaş, este materia lor de studiu şi, implicit, materia ce ar trebui să o predea fiecăruia dintre noi. Ori aceşti băieţi frumoşi nu au nici o şansă.

Mai e arena aia colosală, velodromul, care m-a fermecat în tragismul ei. Am înţeles că astfel de piste nu se mai omologhează de către UCI, care este un fel de FIFA al ciclismului. Şi că azi, pistele pe care se desfăşoară campionate naţionale sau de orice fel, sunt parchetate, acoperite şi, mai ales, de dimensiuni mai mici şi cu pante mai umane “în spatele porţilor”. Astea au, cică, 180 de grade, spune Top Gear.

Aşa de somptuos cum e acest velodrom, nu e de mirare că a fost scenă de filmare acum câţiva ani pentru un film dedicat lui Gino Bartali (câştigător al Turului Franţei în anii ’30-’40). Să ne rugăm să se bage bani în renovarea lui, şi nu în dărâmarea lui de către vreun pasionat de mall-uri.