In Delta pe cod galben

0
111

Acum ceva vreme va anuntam cu mare bucurie ca la granita dintre lunile mai si iunie ma voi duce pentru prima data in Delta. Verdictul pe scurt, dupa intoarcere: Delta e minunata. Dar desi a trecut o luna de atunci, inca imi aduc aminte perfect sentimentul unic al cantitatii neimaginabile de apa care s-a scurs pe fata si pe ochelarii mei in aceasta iesire.

La cat de baftosi suntem de obicei cu vremea, mi-e foarte greu sa cuprind cu gandirea cam cat  de ghinionisti pot fi colegii nostri de barca in Delta incat sa anuleze complet norocul pe care il avem noi.

Doua zile cat ne-am plimbat cu barca „pe balta” (asa cum localnicii numesc Delta Dunarii), ne-a plouat aproape non stop. Iar cand stai cu orele intr-o barca descoperita in timp ce toarna direct pe tine de parca n-a mai turnat de un secol, imobilizat (pentru ca orice miscare ar insemna ca sigur iti intra pe undeva niste apa) si cu privirea in jos (ca sa nu-ti intre ploaia direct in ochi), iti trec foaaaarte multe prin cap.

Initial, cand vezi ca incepe pic pic pic sa ploua, optimistul din tine o ia usurel:

– Hmmm, ia uite… a inceput sa ploua. Eh, e doar un pic de apa, hai sa ne punem pelerinele de ploaie si sa stam cuminti. Cu siguranta se opreste cat ai zice peste.

Dupa jumatate de ora de ploaie cu galeata, optimistul s-a dus sa se culce. In locul lui au ramas doar gandurile tale, omul normal care constientizeaza ca este intr-o barca in mijlocul unei ape imense si nu are cum sa coboare:

– Ok, this is getting annoying. Ploaia asta chiar TREBUIE sa se opreasca.

Apoi incepi de-a dreptul sa te enervezi:

– Pe bune???? Dar ce-am facut sa merit astaaaa? (adaugat zgomot de smiorcaiala).

Apoi te enervezi si mai tare pentru ca iti dai seama ca daca incepi sa plangi, nu faci decat sa maresti cantitatea de apa care iti siroieste deja pe fata. Iar lucrul asta te face sa plangi si mai tare. E un cerc vicios.

Incerci sa te calmezi un pic…

– Hai ca nu e ATAT de rau. E doar APA. Care e cel mai rau lucru care se poate intampla?? Si la urma urmei, acuma CAT poate sa ploua??

Dupa o ora in care ploaia nu numai ca nu s-a oprit dar s-a intetit si a si inceput sa bata vantul, iti dai seama ca MULT. Foarte mult. De asemenea, iti dai seama ca nu te-ai gandit niciodata cu adevarat la cat de mult poate sa ploua intr-o zi. Asa, in general, ca fapt divers.

Ca sa nu o iei complet razna, te decizi ca o idee buna ar fi sa-ti ocupi cumva timpul, asa ca incerci sa te gandesti la orice. Desigur, chestii complet nelegate de ploaie, cum ar fi de exemplu:

– Sigur sigur nu s-au inventat stergatoare pentru ochelari??- Doamne Dumnezeule, ce-o fi fost in capul meu cand m-am gandit sa nu-mi pun lentilele de contact?- Oare cum ar fi daca barca asta ar fi acoperita? Hmmm…- Ma intreb cam cati litri de apa au cazut pana acum pe mine…- Daca as sti asta, oare as putea calcula cati litri ar trebui se stranga in barca asta ca sa ne scufundam?? Hmmmm…

Dupa o vreme deja ai pierdut notiunea timpului, ai impresia ca te ploua de o zi intreaga. Ai intepenit total, mai ales gatul de la atata stat cu ochii in jos, asa ca te gandesti sa ridici un pic privirea. Doar esti in Delta, ce mama naibii, sa vedem si noi niste pasari zic. Printre siroaiele care curg pe lentilele ochelarilor, parca zaresti un starc pe marginea canalului:

– Bai da’ pe pasarea asta n-o ploua? Cum sta bai nene asa nonsalant in ploaie??

Apoi iti dai seama, uitandu-te la colegii din fata, ca ceilalti stau mult, mult mai prost decat tine. Nimeni altcineva nu are pelerina atat de buna si probabil esti singurul care inca mai are hainele uscate. Dar cumva asta nu te face deloc sa te simti mai bine.

In ultimul stadiu e posibil sa ai si halucinatii cum ca ti se pare ca mai e un pic, gata, acum ajungem, uite parca vad niste case. Pe naiba, nu e nimic. E doar apa. La un moment dat poti sa juri ca vezi pe…

– Noe! Aia e Arca lui Noe?? Repede, strangeti toate animalele!!!

Cam asa arata o zi in Delta pe cod galben. Cum am ajuns acolo fix pe un asa hal de vreme? Well….

Preambul

De foarte multa vreme imi doream sa ajung in Delta. In multe feluri, o iesire in Delta seamana cu o iesire pe munte. In primul rand, de imbracat cam tot ca pe munte trebuie sa te imbraci. De incaltat la fel, bocancii sau macar semighetele nu trebuie sa lipseasca. In plus, orice iubitor de natura cred ca isi doreste sa descopere salbaticia Deltei, sa o fotografieze, sa o cunoasca indeaproape, si eu nu sunt cu nimic diferita de orice alt iubitor de natura.

Asa ca atunci cand am primit invitatia celor de la Descopera Delta Dunarii sa merg acolo cateva zile, am zis aproape instantaneu da, fericita peste masura ca asteptarea a luat sfarsit.

ZIUA 1 – 29 mai 2014

Ma trezesc pe la 9 dupa doar vreo 3 ore de somn. Am avut mult de munca pana in ultima clipa asa ca n-a fost timp de mai mult.

Cu cateva zile inainte am consultat prognoza meteo, care spunea ca o sa fie ceva ploaie, dar nu foarte multa, si m-am bazat ca o sa am noroc, ca de obicei.

Incercand sa fac dus, sa imi usuc parul si sa-mi fac bagajul in timp record fara sa uit nimic, omit sa verific din nou prognoza meteo, si dusi suntem pe drumul spre Delta.

Ajunsi in portul Aval din Tulcea cu aerul conditionat pornit, cand ne dam jos din masina mai sa lesinam de caldura. E o zapuseala de abia poti respira, si incep sa ma indoiesc de alegerea mea de a pune in rucsac toate hainele pe care le iau cu mine intr-o tura normala pe munte (bluza “termica”, polar, geaca, buff, pelerina de ploaie, geaca de puf, etc.).

Tot timpul cat asteptam sa se stranga tot grupul ca sa plecam, imi fac griji serioase ca o sa turbez de caldura in cele 2 ore pe care urmeaza sa le facem pe barca pana la Mila 23.

Din fericire, am uitat un mic amanunt. In viteza, pe barca simti un fel de briza care anuleaza complet caldura. Ba dupa vreo jumate de ora, simt nevoia sa-mi trag o geaca subtire peste tricou.

In barca suntem 6 persoane plus Iulian (zis si Iulica), care ne este barcagiu/ghid in toate cele 4 zile. In port i-am cunoscut si pe ceilalti colegi: Dana si Ionut, un cuplu de varsta un pic mai mare decat noi, si inca un cuplu cam de varsta parintilor nostri, ai caror nume din pacate nu l-am retinut. Initial am crezut ca vom merge cu o barca mult mai mare, intr-un grup de 16 persoane, insa cand am aflat ca suntem doar 6, m-am bucurat foarte tare.

Dupa o mica portiune pe mers pe Bratul Sf. Gheorghe, unde Dunarea e lata cam jumate cat e acasa la Galati (dar totusi foaaarte lata), Iulian coteste prima la stanga pe primul canal, Canalul Mila 35. Dupa inca o stanga si o dreapta, urmate de o combinatie de stangi si drepte pe care mi-ar fi greu sa le reproduc, sunt pierduta total.

Iulica tot zice ca ala e canalul nu stiu care, ca celalalt se cheama nu stiu cum, ca acum suntem pe lacul zi-mi sa-ti zic, dar eu nu pot decat sa ma intreb cum Doamne iarta-ma o stie el pe ce apa e si pe unde tre s-o ia, ca mie toate canalele mi se par la fel. E totul o apa, tot peisajul e identic. E clar, daca ma lasi aici naiba ma ia, habar n-am unde sunt. Iar in timp ce imi vine gandul asta in cap, ma surprind cautand pe rucsac sa vad daca mai am busola prinsa. Ah, pfiu, e acolo. Sunt salvata :))))

La un moment dat, brusc Iulian coteste printr-un spatiu foarte ingust, ne ferim capetele si tinem crengile de salcie cu mana sa ne plesneasca peste ochi, si ajungem cu barca pe un lacusor. Ne apropiem de ceva palcuri de vegetatie care par ca plutesc miraculos pe apa, si raman socata. Undeva pe unul dintre aceste palcuri, ascuns bine de tot de priviri, este un cuib cu 6 oua! Wooooow!

Speachless!

Pana la Mila 3 vedem si o multime de pasari. Un lebadoi infoiat (Iulica zice ca asta inseamna ca are femela cu oua prin preajma si da ture de paza), cormorani sus in copaci (excrementele lor sunt foarte acide, asa ca o sa vedeti ca arborii pe care stau sunt cheliti in partea de sus), starci galbeni, egreta mica si parca si niste pelicani, dar mie tot la cuibul cu oua imi sta gandul. Incredibil sa vezi asa ceva. Ce inseamna sa fii de-al locului si sa stii unde sa te uiti.

La Mila 23 ne intampina la “intrare” un banner care zice „Satul campionilor”. Ivan Patzaichin este nascut aici, dar si Serghei Covaliov (de asemenea canoist campion) si campioanele noastre caiaciste Maria Popescu-Nichiforov si Agafia Constantin-Buhaev. In scurt timp ajungem la un mic ponton, “gara” noasta. Ne dam jos (de fapt in sus), trecem de cainele frumos, zurliu si foarte prietenos care pazeste pontonul (vrea sa mi se urce in cap, nu alta) si Iulica ne conduce spre pensiune. Mergem drept pe o ulita micuta, apoi facem stanga pe o alta la fel, si dupa cateva case am si ajuns.

Sunt asa de aeriana incat nici macar nu-mi dau seama ca am fost adusi la o alta pensiune decat cea la care trebuia sa fim. Aflu ca am fost mutati. Oh well…

Dupa o prima masa traditionala cu bors cu perisoare din peste (prima data cand mananc asa ceva!) si un al doilea fel cu o combinatie de salau/somn/caras/stiuca (in viata mea n-am vazut atatea feluri de peste gatit la un loc), ma ridic un pic de la masa ca sa fac o scurta plimbare cu aparatul foto. Cristi e prea molesit, asa ca plec singura.

Ma duc pana inapoi la ponton (singurul drum pe care-l stiu :P) dar soarele nu apune acolo. Asa ca ma intorc pe ulita si in dreptul pensiunii, in loc sa intru pe poarta, ma trezesc ca merg mai departe. In capatul ulitei imi dau seama ca apusul este in toi, si e fix in directia spre care merg, dar cum sa ajung sa vad mai bine? Ma gandesc un pic daca se merita. La urma urmei, apa este in partea cealalta si un apus aici fara apa oare cat de interesant ar putea fi? Dar nu e ca si cum am altceva mai bun de facut, asa ca incerc sa vad daca dupa cladirea aceea mare din dreapta oi vedea vreo ceva.

Pe colt este o casa extrem de interesanta (poate traditional lipoveana) dar e greu de pozat si nu am timp sa analizez cum s-o prind, tre’ sa prind apusul!

Fac stanga pe inca o ulita, de data asta fara dale de piatra pe jos, si ajung la cladirea cea mare care pare a fi o scoala. Ulita se termina, dar vad o potecuta prin iarba prin curtea ei, asa ca merg pe ea. Nu mai e nimeni pe aici, asa ca aproape imi sta inima o secunda cand din iarba scoate la un moment dat capul un catelus.

Nu ma impacientez foarte tare, toti cainii sunt foarte mici aici, de talie pitica, si oricum, nu latra, nici macar nu se sinchiseste prea tare, si cand il intreb ce face acolo, se uita destul de plictisit la mine. Cred ca l-am trezit din somn.

Imi continui drumul prin iarba iar dupa inca vreo 10 pasi dupa scoala raman masca. Nu pot sa cred ca am asemenea noroc. N-am mai fost in viata mea aici, dar cumva am reusit sa ajung nu numai intr-un loc ideal de vazut apusul, dar am ajuns chiar la apa. Am uitat ca pontonul de fapt este pe un mic canal care delimiteaza doar una dintre laturile Milei 23. Cealalta latura e tot la apa.

Iar acum, aici, am in fata ochilor unul dintre cele mai frumoase apusuri pe care le-am vazut vreodata. Fac zeci de poze si plec abia dupa ce soarele a disparut de tot, gasindu-mi drumul inapoi spre pensiune in semi-intuneric. Am un sentiment foarte bun. Cu asa un inceput, simt ca numai lucruri bune urmeaza sa se intample.

ZIUA 2 – 30 mai 2014

Din pacate, m-am inselat :))) Astazi la micul dejun stam la masa acoperita, pentru ca tuna de numa’ si–i clar ca se pune pe ploaie. La ora planificata pentru plecare deja s-a pornit si stam zgribuliti sub streasina, cu toate hainele pe noi (acu ce bine ca am luat toate hainele de munte :)) si ne rugam sa se opreasca.

Rugamintile ne sunt ascultate si ploaia se opreste. Dar oare pentru cat timp? Ma urc in barca descumpanita. Urmatoarele 3 ore sunt ultimele in care pot poza cate ceva pe balta. Nici vorba de soare, sa nu se inteleaga gresit, dar macar n-a plouat. Iulica ne-a dus sa vedem nuferi albi, nuferi galbeni, palcuri de pelicani, menta de balta, ba chiar inca un cuib de lisita. Chiar si a doua oara sunt complet uimita.

La fel de fascinata sunt de miracolul acestor pasari. E inevitabil, chiar daca trecem destul de departe de ele, sa le observam cum isi iau zborul. Dar modul in care fac asta pare o magie. La desprindere de pe apa, chiar si pasarile foarte mari, precum pelicanul sau lebada, primele batai de aripi sunt ajutate de o calcare a apei cu labele, ca si cum efectiv ar merge pe apa. Urmaresc fiecare pasare cum se ridica si incerc sa-mi dau seama cum oare face asta. E o minune!!

Dupa masa de pranz, ne urcam din nou in balta. Aici s-a cam terminat borcanasul cu noroc, pentru ca dupa nici o ora incepe sa ploua. Suntem la vreo jumate de ora de Manastirea Stipoc (Schitul Sfantul Atanasie) asa ca ii dam inainte.

Cand vedem pentru prima data schitul ne simtim ca niste oameni prin desert care cauta apa de 5 zile si in sfarsit au gasit. Desigur, in cazul nostru e tocmai opusul, pentru ca noi fix de apa fugim.

Mi se pare fantastic cum aici in mijlocul pustietatii exista o biserica pe malul apei. Locul este parca magic, chiar si printre stropii de ploaie pot observa asta. Ma opresc la poarta unde este o mica streasina sub care pot scoate aparatul sa fac o poza. Aleea de acces este incadrata de trandafiri rosii si albi superbi, iar de la vant sau ploaie o multime de petale sunt acum cazute pe jos.

Dupa ce intram inauntru si vorbim un pic cu calugarul, ploaia nu da semne ca vrea sa se opreasca, asa ca hotaram in unanimitate sa plecam asa. Pe tot drumul pana inapoi la Mila 23 toarna cu galeata, si se opreste, desigur, cand ajungem noi la pensiune.

Asa de fericiti suntem ca am ajuns din nou la adapost de ploaie incat visam zambitori la a doua zi, ca si cum doar gandurile noastre pozitive ar fi de ajuns sa alunge ploile.

ZIUA 3 – 31 mai 2014

Refuzand sa ne gandim ca iar o sa ne ploua, dimineata pornim spre Letea. La nici 2 minute incepe sa picure si apoi sa toarne cu galeata. Pana la Letea simt ca turbez. Senzatia de a te ploua in timp ce stai intr-o barca neacoperita e una dintre cele mai oribile senzatii pe care le-am simtit vreodata. Sa stai si sa induri atata fara sa poti sa faci nimic… e groaznic.

Eu ca eu, care am pelerina buna si ma tine uscata, dar Cristi are doar o geaca de ploaie care nu prea tine ea chiar la potopuri din-astea. Sta cu rucsacul pe picioare, si incearca sa se protejeze cu husa de ploaie a rucsacului, dar in scurt timp se uda fix in zona sezutului. Pana la Letea e leoarca pana la piele.

Ah, v-am zis ca e si frig? Ca doar nu va gandeati ca sunt 30 degrade. Si cum altfel ti-ai dori sa fii cand e frig decat ud, nu?

Mai rau e ca la Letea nu ne asteapta schimburi uscate, ci doar masa de pranz. Iar mancarea, din pacate, nu tine nici de cald, nici de uscat.

Cand ajungem in Letea, ca prin miracol ploaia se opreste si ramane asa pe parcursul intregii vizite in Padurea Letea. Nu stiu daca sa ma bucur sau nu, sunt confuza.

Pantalonii lui Cristi din fericire sunt cu uscare rapida, asa ca dupa o vreme , situatia se amelioreaza un pic.

Padurea Letea o gasesc un pic altfel decat mi-am imaginat-o. In primul rand, e imprejmuita. In al doilea, unii cai au talanga la gat. Cu toate acestea, e o incantare sa te plimbi prin padure si sa ii vezi. Sunt foarte frumosi si cu un pic de noroc reusesc sa fac cateva poze cu ei.

Apoi mergem si la dune, dar accesul este foarte greu din cauza noroaielor care s-au format de la ploaie, iar norii ne ameninta din nou, asa ca stam foarte putin. Pe poteca insa intalnim liane (uuuuu! :), stejari vechi si ni se reaminteste ca suntem in cea mai nordica padure subtropicala din Europa si in singura padure de stejar din lume crescuta pe un grind maritim. Padurea Letea e formata din vreo 7 (daca am retinut bine) fasii de dune intercalate cu padure.

In Letea nu stii ce te impresioneaza mai tare, caii salbatici sau albastrul caselor. Desigur, nu toate casele sunt albastre, si nu toate casele poarta albastrul de Letea peste tot. Insa aici la tanti Viorica care ne-a gatit si ne-a primit la dansa in curte sa mancam, nu pot sa nu observ incantata tiparul: latura mica a casei este toata albastra, gardul este albastru, soba pe care ne-am pus la uscat lucrurile ude e tot albastra, prosopul pe care l-am primit sa ne stergem un pic de apa la sosire e albastru, dulapul pe care sta chiuveta e albastru, SAPUNUL e albastru, WC-ul din curte e albastru, si, daca vreti sa ma credeti, pana si hartia igienica e albastra.

Pranzul este, desigur, traditional pescaresc. Ne asezam la masa destul de flamanzi dupa hartuiala ploii pe care am primit-o dimineata si plimbarea prin padurea Letea, si ma uit curioasa la farfurii. E pe de-a-ndoaselea. Mai intai e o farfurie adanca de bors, si peste ea e pusa o farfurie intinsa. Nu pricep nimic.

Explicatiile vin repede.

– Pai… asa se mananca la noi. Mai intai pestele, si pe urma borsul.

Eu tot nu inteleg. Pai cum asa?

Abia pe urma se lumineaza situatiunea. De fapt, primul lucru care se mananca e pestele cu care s-a facut borsul. Se scoate din oala si se mananca separat, si apoi se trece la bors. Si abia apooooi, la felul 2, in cazul de fata plachie. Ahaaaa!

Eu una dupa bors nu imi statea mintea decat la gogosile pe care le-am vazut la o alta masa, care seamana foarte mult cu cele pe care le facea mamaia mea, si imi frec mainile la cate intentionez sa mananc! Ce sa fac, I’m a sucker for sweet treats! 😛

La urcarea in barca, ca un facut, ploaia incepe din nou. Incep sa ma intreb cam cat ghinion e posibil sa avem sa ne ploua fix numai cand suntem in barca. Nici sa ma fi plouat toata ziua n-as fi vrut, dar parca prea e tragic.

Astazi mai trebuia sa mai vedem niste lacuri, niste canale, niste nuferi, niste pasarele, dar din pacate nu mai putem vedea nimic. Bagam bine aparatul foto in rucsac, ne baricadam repede cum putem mai bine si ne pregatim sa induram iarasi drumul lung pana la Mila 23 sub potop direct. Iulica ia ruta cea mai directa si baga viteza, dar asta nu ne ajuta mult prea tare.

Dupa sosire si masa, fiind ultima seara, ma gandesc sa ma duc iar in locul magic descoperit in prima seara, sa vad daca mai prind vreun apus, desi sunt cam multi nori pe cer. Dar nu apuc bine sa termin ulita pe care e pensiunea, ca dalele de piatra se termina si intru in niste noroaie de abia reusesc sa ma mai extrag. Cu tot cu bocanci, pana acolo m-as innamoli mult prea tare, asa ca ma hotarasc sa ma intorc. N-as vrea sa fiu in pielea localnicilor, probabil cizmele inalte de cauciuc nu lipsesc din debaraua nimanui.

Abia acum in ultima seara imi da in cap sa ma uit pe site-ul ANM, nu de alta dar sa vad ce se anunta pentru maine. Inca o zi de ploaie chiar nu mai rezist!! Iar maine nu e ca si cum am avea de ales sa ne urcam in barca sau nu, caci e ultima si trebuie sa ajungem la Tulcea si de acolo inapoi acasa.

Ies in curte langa usa (ca doar acolo e semnal) si incerc sa ma conectez pe telefon. Cu chiu cu vai reusesc, si tresar la cantitatea uriasa de galben care inunda ecranul. Tot timpul asta cat am stat noi aici, adica incepand fix din prima noastra dimineata in Delta si terminand astazi la ora 23, a fost cod galben de ploi. Mno, mi se pare normal.

M-a lovit inspiratia sa fac un screenshot 🙂

ZIUA 4 – 1 iunie 2014

Din fericire (!?) codul galben a fost doar pana aseara, asa ca acum nu ne mai ramane decat sa ne bucuram de drumul tihnit pana inapoi la Tulcea si sa uitam de ghinionul avut.

Zambitori in ultima zi, inainte de drumul din Mila 23 inapoi in Tulcea.E frig, dar macar nu ploua. Rad eu dar nu-i rasul meu :)) Din nou, sunt confuza. Nu imi dau seama inca daca trebuie sa ma bucur ca nu mai ploua sau sa ma oftic pentru ca, normal, FIX cand trebuie sa plecam noi s-a facut frumos.

Pe langa toate lucrurile pe care le stiam deja (gen trebuie haine groase si bocanci, etc.), ce am invatat despre Delta dupa aceasta experienta?

In Delta este FOARTE greu sa pozezi. Barca se misca, nu poti sa rogi barcagiul de o mie de ori sa opreasca sa pozezi tu nu stiu ce nufar din pozitia nu stiu care, si la pasari e exclus sa opreasca. Asadar daca vrei sa mergi in Delta la pozat, apai ia-ti o barca numai pentru tine, cu un barcagiu care stie unde si cand sa te duca, cizme de cauciuc pana la fund sau, daca e cald, un costum de neopren, si fa-ti de cap. Sansele sa gasesti un nufar alb fara gazulite pe el sunt aproape 0. Cel mult vei avea norocul sa gasesti unul cu o gazulita ascunsa, care nu se vede din partea din care pozezi. Cand gasesti acest nufar magic, pozeaza-l pana-i sar capacele!
Nuferii albi se culca seara si se trezesc (adica se deschid) abia a doua zi dimineata. Daca vrei sa pozezi pasari (ba chiar si nuferi), fara un teleobiectiv stai numa’ si te uiti. Sau faci poze si acasa vezi un punct mic si amarat cat un pixel si doar tu stii ca ala-i un pelican, fix ca la prima ecografie, cand ti se spune “ah, uite, acesta este copilul dumneavoastra”, si tu nu vezi nimic, dar incerci: “wow, super, unde?” “uite aici!” “hmmm, I don’t see it!”. Cam ca in Friends (vizionati pana la finalul clipului, it’s hilarious:

Revenind, in lipsa de un aparat cu obiective interschimbabile, presupun ca si o camera compacta cu “super zoom” e buna pentru cei ce fac poze de vacanta. In orice caz, un obiectiv normal (gen 18-55) nu te ajuta cu nimic in acest sens. Pasarile nu sunt chiar pe toate drumurile (a se citi canalele). Desigur, starcii se intalnesc mai des (cel putin in perioada in care am fost eu), dar in rest, pelicanii stau pe lacuri in general, lebedele nici ele nu-s foarte dese, si asa mai departe. Sunt multe dati cand mergi o gramada pe apa fara sa vezi nimic. In Delta se mananca peste. MULT peste. Desigur, stiam asta, dar nu ma asteptam sa mananc NUMAI peste. Dupa vreo 3 mese cu felul 1 si felul 2 din peste deja eram satula, but that’s just me. In orice caz, mi-as fi dorit sa-mi dau seama dinainte si sa vorbesc sa vad daca imi poate gati si altceva. Asa… a trebuit sa mananc ce mi s-a dat. Perioada sfarsitul lui mai / inceputul lui iulie (in care am fost eu) mi se pare ideala din cate am vazut si mai ales citit. E perioada in care vezi si nuferi, si pasari, si nici nu te mananca tantarii de viu. Nu stiu exact cum e cu tantarii in alte perioade, dar acum n-am vazut deloc. Poate a fost si din cauza temperaturii, dar 3 zile am stat linistita si bazata, cu sprayul de tantari sigilat in rucsac. Asta ca in ultima dimineata sa ma trezesc ciuruita Intr-un hal fara de hal, de imi venea sa plang ca nu m-am dat preventiv cu spray sau ca am uitat sa iau aparat din acela cu pastile anti-tantari care se baga in priza. Pensiunea la care am stat nu avea plase de tantari la geamuri, deci puteau intra nestingheriti cand lasam geamul deschis pentru aerisire (ceea ce era cam toata ziua). In Delta e bine de evitat perioada weekendului (ca oriunde altundeva de fapt). Cand ne-am intors duminica pe ruta Mila 23 – Tulcea, a fost mult mai aglomerat decat in zilele precedente (ceea ce oricum e logic, cine naiba mai era atat de nebun incat sa se plimbe cu barca pe ploaie???), iar pe canalele mari erau ambarcatiuni turistice mari. Cumva asta taie tot farmecul unei plimbari cu barca mica in care vrei sa descoperi salbaticia Deltei. In calitate de muntoman, chiar daca mi-a placut in Delta (cu tot cu ploaie), imi rezerv dreptul sa cred ca cel ce zice ca Delta e cel mai frumos loc din Romania sigur n-a fost pe munte 😛 Sau n-a fost unde trebuie. Desigur, asta e exclusiv parerea mea proprie si personala. Si nu in ultimul rand, am invatat ca pe viitor sa verific site-ul ANM cu o seara inainte de plecare, si chiar in dimineata plecarii. Iar in caz de cod galben sau mai rau, sa stau naibii acasa! :)))

Acuma nu stiu daca joi dimineata cand am plecat era deja anuntat codul galben, dar e foarte posibil. In orice caz, pe ploaie n-ai ce cauta in Delta. Decat nu stiu, poate Arca lui Noe!