Salut! Sincer sa fiu, nu stiu cum era pe vremuri, caci multe persoane mai in varsta sunt foarte indignate de ceea ce se intampla cu copiii lor, dar in zilele noastre nu mai poti avea incredere in nimeni, nici macar in profesori, asa cum spui si tu. Din punctul meu de vedere, aceasta problema si situatie in care ne aflam cu totii din pacate, isi are radacinile in mai multe parti, referindu-ma la educatia de acasa, la educatia de la scoala, si la anturaj. Sunt convins ca multi copii pleaca de acasa cu un comportament deja format aiurea de acasa.
Au o impresionanta atitudine de refuz si repulsie fata de scoala, iar acest lucru se intampla numai din cauza parintilor pentru ca nu se concentreaza cel mai mult pe educatia copiiilor inca de mici, ba chiar unii pleaca in cine stie ce tari, lasandu-si odraslele in grija bunicilor. E drept ca se traieste greu in tara asta, dar daca nu sunt in stare sa se ocupe de propriul copil atunci sa nu il mai faca. OK, sa zicem ca vin asa de acasa, intra in clasa I, iar parintii asteapta bine – mersi ca profesorii sa le schimbe copilasii in bine (ce e mai grav e ca unii parinti vin si revoltati la scoala ca le-a jignit “domnu’ de informatica” copilul).
Dar cine sa ii schimbe? Invatatorii care pot profesa si fara facultate? Cunosc o fata care a facut un liceu de pedagogie si a ajuns invatatoare intr-un sat, iar ea in timpul liber sta in baruri si daca nu ma insel si lucreaza acolo. Bun, presupunem ca pana in clasa IV – a, totusi, copiii nu au atata tupeu si se comporta cat de cat adecvat, dar in momentul cand ajung la gimnaziu este praf si pulbere in randul elevilor. Au mai multi profesori, fiecare cu temperamentul sau, cu stilul sau de predare, elevii incep sa-si dea seama de ce pot si ce nu pot sa faca la orele unora dintre ei si asa incepe “distractia”. Profesorii sunt din ce in ce mai tinerei, incep sa aiba relatii de prietenie cu elevii, ba chiar sa se tutuiasca, orice numai ca sa se inteleaga bine cu ei, (ca asa e la moda) si in felul acesta se duce de rapa orice urma de respect, daca mai exista.
Inca un impediment ar fi acela ca unii dintre profesori nu mai dau doi bani pe aceasta meserie, din simplul fapt ca nu primesc mai mult de doi bani de la stat, asa incat nu ii intereseaza prea mult soarta elevilor, nu ii intereseaza sa faca in asa fel incat acestia sa fie atrasi de disciplina pe care o predau; pur si simplu le preda sau le da “de conspectat” cum ziceam noi in liceu, ii asculta, daca stiu – bine, daca nu – tot asa, pleaca acasa si isi asteapta micul salariu.
Ce este de condamnat este faptul cum elevilor nu le pasa daca trec sau nu clasa, nu mai exista competite intre ei, nu mai exista vointa de a sti cat mai multe, ci acestia sunt mult mai preocupati sa arate cat mai bine, sa-si impresioneze colegii prin atitudine negativa, sa fumeze, sa se distreze. Bineinteles ca nu vorbesc la modul general; cu siguranta exista si multe exceptii atat in randul elevilor cat si in cel al cadrelor didactice.Cat despre relatia profesor – elev, eu sunt de parere ca o solutie oarecum de mijloc, ar fi cea optima. Ce vreau sa spun este ca atat relatia profesor – elev care trece de peretii scolilor, cat si cea foarte drastica si strict profesionala cad in niste extreme deloc benefice unor adolescenti.
Asa cum nu cred ca un profesor moracanos si insipid care nu spune nici “buna ziua” cand intra la ore, si-ar putea educa elevii corect, in aceeasi masura nu cred ca unul care iese la cafea cu elevii, ar putea sa aiba performante de genul asta. Un profesor ideal este un profesor care a studiat in detaliu psihologia copilului pentru toate varstele, care cunoaste nenumarate metode de pedagogie, care este capabil sa-si transforme disciplina, oricat de ciudata sau abstracta ar fi ea, intr-una pe placul elevilor si nu in ultimul rand unul care sta la dispozitia elevilor oricand pentru probleme privitoare la materia in cauza, si care ii ajuta neconditionat.
