Acasă Blog Pagina 15

INTERVIU – Şcoala de Mecanică de la Biţa Color va scoate primii ucenici cu diplomă din Bucureşti

0
bita color

Să te umpli de vaselină până la coate de dragul bicicletei e unul dintre semnele de afecţiune cele mai nobile faţă de bicicleta ta. Pe bune! Pentru cine vrea să desluşească tainele şurubăritului, acum e momentul: Biţa Color porneşte atelierele de mecanică pentru toţi.

Lucian şi Mădălina de la Biţa Color au un atelier de vopsit biciclete, Biţa Color, pe care îl ştiţi mai toţi. Recent, s-au apucat să dea lecţii şi altora despre cum să faci biciclete, nu doar frumoase, ci şi funcţionale. Ne-am bucurat de veste, pentru că e nevoie de aşa ceva pe piaţă şi le-am adresat nişte întrebări despre ambiţia lor. Hai, ia treceţi la şurubărit!

De unde a venit ideea?

Lucian: Ideea a venit de la workshop-urile de mecanică pentru fete pe care le organizăm la Street Delivery sau la alte evenimente.

Madalina: Eu cred în puterea oamenilor de a schimba lumea şi dacă ar fi după mine aş face doar proiecte de implicare socială în comunitate. Ideea şcolii de mecanica mi-a venit de la Hagi, copilul care face magie cu carţi în Centrul Vechi. Vara vine destul de des pe la atelierul nostru, ba să ia scule, ba să îşi facă reglaje la bicicletă, ba să-i facă reparaţii. Şi când mi-a spus Lucian că Hagi poate să-şi monteze şi să-şi demonteze bicicleta singur, m-am gândit că am putea să facem mai mult pentru el şi pentru copii ca el.

Care este valoarea finanţării de la Mega Image? Contaţi şi pe alţi sponsori pentru derularea proiectului?

Valoarea finanţării de la Mega Image este de 9.600 lei, iar ca sponsori îi avem doar pe cei de la PlayBike care ne oferă un discount pentru sculele cumpărate de la ei. Toţi ceilalţi oameni care apar pe afiş sunt partenerii noştri în proiect şi cei care ne vor ajuta să ducem vorba mai departe şi să realizăm proiectul.

Când se termină şcoala? 

Durata proiectului este de două luni şi se termină la sfârşitul lunii martie. Sperăm însă ca în viitor să extindem programul şi către alte grupe de vârstă şi să ne transformăm atelierul într-un hub de resurse pentru cei care vor să înveţe alături de noi meşteşugul bicicletelor.

De ce e nevoie de o astfel de şcoală?

Lucian: Pentru că în zilele noastre sunt tot mai puţine locuri unde poţi învăţa ceva practic, iar noi oferim şansa unor tineri de a învăţa să lucreze practic cu unelte. Sperăm să-i ajute pe viitor.

Mădălina: Pentru că comunitatea bicicliştilor creşte şi e o industrie unde vor fi locuri de muncă, dacă eşti pasionat de biciclete şi vrei să înveţi.

Câţi ‘elevi’ speraţi să adunaţi la cursuri? Aţi demarat deja discuţii cu potenţiali elevi?

La cursuri vor participa 40 de tineri. Focusul nostru va fi ca mesajul Şcolii de Mecanică să ajungă şi la tinerii care nu au la fel de multe resurse precum cele la care avem noi acces (ex: internet, telefon, bicicletă personală).

Focusul nostru va fi ca mesajul Şcolii de Mecanică să ajungă şi la tinerii care nu au la fel de multe resurse precum cele la care avem noi acces

Am demarat deja discuţiile cu cele două asociaţii partenere, Asociaţia Carusel şi Asociaţia Sens Pozitiv, care ne vor ajuta să ducem mesajul mai departe către acei oameni care ar avea nevoie cu adevărat de acest proiect. Sperăm ca pentru unii tineri defavorizaţi această Şcoală să facă o mică diferenţă în vieţile lor.

Ce veţi face în cazul în care numărul de înscrieri depăşeşte capacitatea şcolii?

Numărul de înscrieri a depăşit deja numărul de locuri disponibile. Mai departe, vom face o selecţie a celor care vor participa la şcoală. Selecţia se va face dintre cei care s-au înscris deja online şi cei care se vor înscrie offline, prin recomandările asociaţiilor cu care lucrăm.

 Numărul de înscrieri a depăşit deja numărul de locuri disponibile!

Cine vor fi profesorii?

Pentru partea de mecanică, vom avea patru grupe de câte 10 participanţi. Din echipa BiţaColor, Lucian Simion şi Alex Cazacu vor fi ”profesorii”. Din Comunitatea Bicicliştilor din Bucureşti, o să ne mai dea o mână de ajutor şi Vladimir Iuganu.

Oferiţi mai mult decât cursuri elementare de mecanică. De ce aţi ales să faceţi acest lucru?

Şcoala nu va fi numai despre mecanică, ci şi despre biciclete în general. Sperăm ca, prin şcoala aceasta, tinerii să vadă că în jurul bicicletei pot construi o întreagă lumea, de la obiecte de decor până la curierat şi sport de performanţă. Vom avea invitaţi speciali sportivi (Ciprian Bălănescu), oameni care au mici afaceri în jurul bicicletelor (Tribul, Sinapseria, Turific), oameni care lucrează în ONG-uri care promovează mersul pe bicicletă (Marian Ivan de la Optar) şi lista o să rămână deschisă.

Ce vor putea face absolvenţii acestor cursuri mai departe? În ce fel le va fi recunoscută calificarea?

Şcoala de Mecanică este un program informal şi ne axăm pe lucruri practice. La finalul şcolii, tinerii vor primi câte o diplomă de participare şi o scrisoare de recomandare, dacă trec testul practic. Sperăm noi că acest lucru i-ar putea ajuta să-şi găsească un loc de muncă în acest domeniu.

Aţi făcut vreo analiză de piaţă pentru a testa potenţialul ideii?

Nu. Însă reacţiile tuturor celor care ştiu de proiect au fost extraordinare şi credem în potenţialul dezvoltării unor astfel de ateliere pentru comunitatea de biciclişti.

Ce puteţi să ne spuneţi despre situaţia mecanicului de bicicletă în România? Aveţi ceva statistici legate de treaba asta?

Statistici oficiale nu avem. Noi ne-am propus prin acest proiect să facem nişte schimbări mici, la nivel de comunitate locală. Cunoaştem mulţi meşteri şi mecanici pricepuţi în ale bicicletei care fac lucruri extraordinare şi nu ştie nimeni de ei. Sperăm ca în viitor oamenii să fie mai atenţi la lucrurile făcute cu răbdare şi pasiune, manual.

Sperăm ca în viitor oamenii să fie mai atenţi la lucrurile făcute cu răbdare şi pasiune, manual.

Cum privesc cei din industrie ideea voastră?

Toate proiectele sociale pe care le facem noi sunt gândite şi realizate cu sprijinul constant al tuturor celor din comunitatea informală de biciclişti din Bucureşti. Cerem sfaturi, păreri şi ţinem cont de experienţa fiecăruia dintre cei implicaţi în acest proiect.

Dar de la publicul general ce fel de feedback aţi primit?

Până în acest moment, reacţiile din online au fost extraordinare. Aşteptăm cu nerăbdare şi reacţiile tinerilor din offline.

OPTAR a semnalat Primăriei Bucureşti problemele infrastructurii pentru biciclete de pe tronsonul Buzeşti – Berzei

0
tronson biciclete

S-a tot vorbit despre infrastructura pentru biciclete de pe tronsonul Berzei – Buzeşti. OPTAR a făcut, la doua două zile de la inaugurare, o analiză a benzilor de biciclete de pe Uranus şi a prezentat-o, marţi dimineaţă, în cadrul Grupului de Lucru pe Mobilitate din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti. Mai jos sunt detalii, comentariile sunt la voi.

Analiza a fost realizată în urma testării infrastructurii pentru biciclete, fiind semnalate o serie de probleme şi abateri de la normele în vigoare.

Între acestea se află:

  • grătarele scurgerilor pentru apa pluvială sunt dispuse de-a lungul benzilor, putând prinde roţile bicicletelor sau la spargerea roţilor şi ducând, astfel, la dezechilibrarea şi accidentarea biciclistului.
  • modul de execuţie a marcajelor în zona intersecţiilor scade siguranţa rutieră prin faptul că obligă biciclistul să stea într-o poziţie în care vizibilitatea între biciclist şi şofer este scăzută;
  • şoferii sunt obligaţi să încalce legea de fiecare dată când intră sau ies cu maşina din garaj / curte – pentru că sunt obligaţi să încalce marcajele de linie continua.
  • există semafoare pentru biciclete în intersecţii unde nu există marcaje de traversare pentru biciclete;
  • nu există parcări pentru maşinile de aprovizionare, maşinile care fac livrări sau pentru clienţii magazinelor. Aprovizionarea magazinelor, efectuarea de livrări etc se face fie prin blocarea unei benzi de circulaţie, fie prin blocarea benzii pentru biciclete, fie prin blocarea trotuarului, fie prin transportul mărfii pe distanţe mari.

În urma discuţiilor, dl. Ion Dedu, preşedintele Grupului de Lucru din cadrul Primăriei Bucureşti, şi-a arătat disponibilitatea de a prezenta analiza făcută de OPTAR constructorului care s-au ocupat de lucrări.

Pe scurt, cu indignare: Justin Beiber fură biciclete într-un casino din Las Vegas

0
justin bieber

Asta după ce a fost acuzat, de vandalism, furt şi alte ilegalităţi. Din păcate, el este exemplul unei întregi generaţii de copii. Nu e o ştire de Portocala Mecanică, e o ştire de Can Can.

Putea fura orice altceva şi transmitea acelaşi mesaj: minimizarea gestului de a fura un obiect, validarea lui pentru generaţia de fani care îi urmăreşte fiecare pas.

Însă el a furat o bicicletă. Problema este că, pentru proprietar, o bicicletă este un obiect aproape viu. Fiecare persoană căreia i s-a furat vreodată o bicicletă ştie că nu se compară cu furtul altor obiecte, fie ele şi mai scumpe. Normal că suferi dacă îţi fură cineva portofelul sau telefonul sau ceasul. Dar parcă bicicleta e altceva. Aşa că, domnule Beiber, pentru un furt făcut de plictiseală, puteai alege şi altceva.

Ce ştiu şoferii despre biciclişti?

0

Dimineaţă. Încă mai ploua încet. Magheru. Trafic jam. Claxoane. Intersecţii blocate.

Aproape de Romană, semaforul se face roşu. Coada de maşini ţine probabil până dincolo de Patria. Geamurile maşinilor, coborâte câte 5 – 10 cm, fumegă. Majoritatea şoferilor fumează cu mâna stângă, bagă în viteze cu mâna dreaptă, apasă pedala din dreapta, apoi repede pe cea din stânga, mâna dreaptă scoate din viteze, mâna stângă duce ţigara la gură.

Fumul care iese din maşini se ridică din ce în ce mai sus şi se transformă într-o culoare albicioasă, compactă.

La început am crezut că e abur, apoi mi-am dat seama că nu era, totuşi, chiar atât de frig.

Pe bicicletă, mă strecor prin culoarul liber lăsat între maşini şi bordură. La un moment dat, portiera unui taxi se deschide exact în dreptul meu. Mă loveşte în picior. Dacă aş fi fost cu 5 cm mai în spate şi aş fi avut cu 5km/h mai mult, m-ar fi aruncat peste ghidon. Mă opresc, mă sperii, pasagerul (nervos, probabil, că stă pe loc, se hotărâse să coboare acolo unde era şi să continue pe jos) îşi cere scuze. Eu, speriată, îi spun că ar fi putut să fie mult mai rău.

Şi atunci intră în scenă doamna care ocupa locul şoferului care începe să ţipe „Hai mişcă-te, că nu e pistă de biciclete”. „Citiţi legea, doamnă”, îi spun, fără să plec de pe loc. „Nu am nevoie de pistă de bicicletă ca să merg legal cu bicicleta în Bucureşti”. Mă înjură şi demarează. Plec întrebându-mă dacă ar fi meritat să îi explic mai bine că greşeşte. Cu mai puţin patos şi mai mult respect. Plec întrebându-mă dacă este posibil ca un şofer profesionist să nu ştie că accesul bicicliştilor pe drumurile publice este permis şi legal. 

Toate eforturile noastre, ale comunităţii, ale bicicliştilor, sunt apă de ploaie pentru această doamnă, convinsă că nu aveam voie să merg cu bicicleta pe Magheru şi, mai mult, că, dacă aş fi păţit ceva în urma coliziunii cu portiera ei, ar fi fost exclusiv vina mea. Că mă aflam într-un loc unde nu aveam voie să fiu.

Ce e de făcut în situaţia asta, care sunt sigură că nu e singulară? Ne învârtim cumva într-un cerc vicios şi vorbim doar cu cei câteva mii de biciclişti care nu mai au oricum nevoie să fie convinşi de nimic? Nimic din ce spunem nu ajunge mai departe, la cei care ar trebui de fapt să ne audă? Suntem prinşi în mrejele unei iluzii atunci când vedem comunitatea crescând în jurul nostru?

UPDATE: Întâmplător, astăzi a apărut şi o părere de la Cabral pe un subiect care ne e din ce în ce mai familiar.

Despre proiectele (false?) pentru biciclişti şi Sorin Oprescu

0
biciclisti-in-bucuresti

Îl ascult pe Lucian Mândruţă la Radio Guerrilla vorbind despre proiectul Bicicleşti, prin care îşi propune să obţină acord de la Primărie să organizeze în fiecare duminică o plimbare cu bicicletele din Parcul Herăstrău până în Centrul Vechi. Cu sprijinul Gândul.info şi Pro Sport.

Spune că Oprescu ştie despre planul lui, dar nu l-a aprobat încă. Că îl va implementa chiar dacă nu îl aprobă, fără închiderea circulaţiei. Că el nu susţine pistele de biciclete, ci preferă marcajele imaginare pe partea dreaptă a carosabilului unor piste de biciclete pe trotuare. Nu am înţeles de ce a exclus din start posibilitatea existenţei pistelor de biciclete pe carosabil.

Reale, nu imaginare.

Eu vreau piste reale, pentru că, dacă sunt imaginare, risc să mi le imaginez doar eu, nu şi şoferul de lângă mine.

Pe de altă parte, revenind la acest proiect, nu sunt sigură că îl înţeleg. Cerem aprobare la primărie pentru a închide o bandă de circulaţie o zi pe săptămână pe o distanţă de câţiva kilometri. De ce? Oare rezolvăm ceva cu asta? Dacă eu duminica vreau să merg în Cotroceni, nu în Centrul Vechi? Dacă vreau să vin în centru din Titan? Dacă vreau să merg pe bicicletă vineri, nu duminică?

Nu neg importanţa proiectelor de orice fel care încurajează mersul pe bicicletă. Dar am o problemă cu proiectele pe care Primăria şi le poate pune în palmares pentru a-şi mai lua vacanţă de la problemele bicicliştilor pentru încă două-trei luni.

Am o problemă cu proiectele fals funcţionale pe care Primăria şi le poate pune în palmares pentru a-şi mai lua vacanţă de la problemele bicicliştilor pentru încă două-trei luni.

Următorul comunicat de presă venit de la primarul Sorin Oprescu va vorbi despre cum Primăria face eforturi să împace şi bicicliştii şi şoferii din Bucureşti. Despre cum ascultă dorinţele cicliştilor din Bucureşti şi le dă aprobări să se plimbe în fiecare duminică pe Calea Victoriei. 

Aşa cum s-a întâmplat în trecut cu pistele ilegale de pe trotuare, care au înghiţit 11 milioane de euro degeaba. Sau cum s-a întâmplat cu pista de biciclete anunţată pe Berzei, care are o lungime de aprox 250 de metri. Aşa cum se întâmplă acum cu pistele anunţate pe Rebreanu şi în Pantelimon. Sau cu axele nord-sud est-vest.

Mi-ar plăcea o Calea Victoriei închisă duminica. Dar nu aş vrea să susţin mişcarea asta tăindu-mi, în acelaşi timp, craca de sub picioare şi luându-mi la revedere de la proiecte de infrastructură reală pentru biciclişti pentru încă cine ştie cât timp.

Sper să n-am dreptate.

În rest, de acord cu mesajele campaniei, simpatice 🙂

Şoferul BMW-ului implicat în accidentul de la marşul bicicliştilor va fi acuzat de avocaţii CBB pentru tentativă de omor

0
proiectul biciclistii

Bicicliştii accidentaţi în la marşul „Vrem piste pe şosea” sunt rugaţi să ne contacteze!

Aşa cum ştim deja, sâmbătă, pe 21 septembrie, la finalul marşului „Vrem piste pe şosea. Vrem un oraş pentru oameni”, organizat de OPTAR şi CBB, 12 biciclişti au fost răniţi în urma coliziunii cu un autoturism marca BMW, condus de un şofer care, în două momente distincte, a intrat intenţionat în aceştia. Avocaţii CBB, abordaţi deja de câteva persoane dintre cele implicate după ce Comunitatea Bicicliştilor din Bucureşti şi-a anunţat disponibilitatea de a oferi sprijin juridic bicicliştilor accidentaţi, au decis – împreună cu aceştia – constituirea ca parte vătămată în cadrul unui proces de condamnare a şoferului pentru tentativă de omor.

Succesul demersului juridic depinde de numărul plângerilor, de implicarea celor accidentaţi şi de promptitudinea acestora.

Persoanele vătămate sunt rugate să intre în contact, cât mai repede, cu reprezentanţii juridici ai Comunităţii, chiar dacă nu vor să înainteze demersuri legale.

De aceea, avocaţii Comunităţii Bicicliştilor din Bucureşti fac un apel către toţi cei care pot contribui cu informaţii relevante asupra respectivului incident.

De asemenea, orice persoană care poate pune la dispoziţie o înregistrare video a momentelor în care şoferul auto îi accidentează pe biciclişti este rugată să intre în legătură cu avocaţii CBB.

Indiferent de tipul de implicare în cadrul acestui proces avocaţii Comunităţii Bicicliştilor din Bucureşti asigură:

  1. Confidenţialitatea absolută a persoanelor întâlnite pentru a discuta despre acest incident, fie că înaintează demersuri legale, reprezentaţi de avocaţii Comunităţii, fie că nu o vor face.
  2. Reprezentarea gratuită în instanţă a tuturor persoanelor care vor să facă demersuri legale.

Date de contact:

Avocat Adrian Rista

Email: av.adrian.rista@gmail.com

FB: https://www.facebook.com/adrian.rista

Un BMW şi 8.000 de biciclişti. Unde ne e dreptatea?

0
biciclisti

Pare neverosimil ca un şofer să intre într-o coloană compactă de biciclişti, ca în nişte popice. De ce nu trebuie să ne mire totuşi acest lucru?

Ne-am gândit mult la episodul de sâmbătă, de la protest. Primul gând a fost că felul în care a degenerat acest episod va ucide toată ideea marşului de protest prin care comunitatea bicicliştilor din Bucureşti încearcă să se facă văzută şi respectată. Că presa se va concentra exclusiv pe acest incident şi scopul întregii adunări va fi ignorat. Ceea ce s-a şi întâmplat, într-o mare măsură.

Pentru câteva minute, i-am condamnat pe bicicliştii care au atacat bolidul criminalului. Le-am spus, în gând, că ar fi trebuit să se controleze şi să imobilizeze maşina, nu să o distrugă. Să aştepte sosirea poliţiei şi să îi lase pe ei să distribuie pedepsele. Să nu demonizeze mai mult imaginea biciclistului bucureştean decât era deja.

Dar apoi am vorbit cu oamenii implicaţi direct. I-am ascultat şi ne-am întrebat cum am fi acţionat noi în locul lor. Vorbim aici despre un şofer care ar fi putut să ucidă nişte oameni nevinovaţi, printre ei şi copii, doar pentru că PUTEA.Pentru că era mai mare şi mai puternic. (Şi mai prost, printre altele, dar despre asta nu putem să ne dăm noi cu părerea).

Vorbim despre nişte oameni care au văzut de foarte aproape, de PREA aproape – ce s-a întâmplat – şi au sărit în apărarea victimelor.

Şi ne-am pus întrebarea: eu ce aş fi făcut?

Am vorbit cu unul dintre bicicliştii care l-a urmărit pe şofer când a intrat între blocuri, spune el, cu o viteză foarte mare, de aproximativ 70km/h. Îl urmăreau doar ca să îi ia numărul de la maşină şi să anunţe apoi poliţia. Ce s-a întâmplat însă? Şoferul, trezindu-se pe o străduţă blocată între blocuri, a întors maşina şi a trecut direct prin cei care veniseră după el pe biciclete:

„Din punctul meu de vedere, a fost tentativă de omor. Dacă nu eram pe biciclete, ar fi fost mult mai rău, pentru că bicicletele au funcţionat ca un fel de scut. A trecut fix prin biciclişti, iar aceştia nu aveau pe unde să se ferească, pentru că erau prinşi între un gard şi un zid înalt”.

„Oamenii au reacţionat irational, cum era de aşteptat la ce a putut să facă şoferul”.

„Practic, a trecut peste un grup de 6-7 biciclişti şi s-a oprit fix în maşina poliţiei, care tocmai ajunsese acolo. Dacă nu apărea atunci maşina poliţiei, ar fi ieşit din nou în bulevard şi probabil ar fi luat-o de-a dreptul prin coloana de biciclişti, aşa cum a făcut-o şi între blocuri. Nu vreau să ştiu care ar fi fost consecinţele”.

Tocmai pentru că n-am fost noi în locul biciclistului putem avea însă puţină detaşare. De care e nevoie mai ales dacă vrei să te numeşti activist şi nu „haiduc”. Să nu uităm că, în acest moment, şoferul despre care vorbim este cercetat în libertate, aparent fără să i se fi suspendat nici măcar permisul de conducere (am auzit că ar fi fost văzut la volan la o zi după accident).

Aşadar, la o analiză mai adâncă, incidentul este perfect reprezentativ pentru a ilustra truismul că automobilul este unicul privilegiat constant în politicile de mobilitate autohtone din toţi aceşti zeci de ani. E, simplu spus, încoronarea unui eşec politic.

E suficient să ne uităm la Podul Basarab sau la viitorul pasaj subteran de la Piaţa Romană ca să înţelegem unde e locul tuturor celor care nu folosesc automobilul în Bucureşti. Nicăieri sau, după caz, sub pământ.

Pe drumurile „publice” româneşti, singurul cu drepturi discreţionare este automobilul. Restul suntem „morţi” ce trebuie să fim număraţi (potrivit lui Oprescu) sau „beţivi” (potrivit lui Codrin Ştefănescu) care încurcăm traficul. De la astfel de epitete exprimate public şi nonşalant de politicieni, se ajunge relativ uşor la concluzia că pot să intru într-o mulţime de biciclişti, oricum nu îi bagă nimeni în seamă cu adevărat.

Individul acela trebuie să facă închisoare pentru tentativă de omor. Iar bicicliştii trebuie să plătească pagubele aduse maşinii. Punct.

Iar noi trebuie să ne gândim cum facem ca pe viitor să nu mai picăm aşa de uşor în plasa întinsă în astfel de conflicte. Pentru că devenim instant nişte victime mediatice previzibile. Oricât ne-am dori să spargem capul unui asemenea şofer criminal, trebuie să ţinem seama de felul în care vom fi reflectaţi în ochii opiniei publice. Ştiu că e greu de făcut asta când vezi negru în faţa ochilor, nici nouă nu cred că ne-ar reuşi zenul ăsta în astfel de condiţii. Asta trebuie să încercăm însă să facem în primul rând, pentru ca vom fi încă multă vreme de acum încolo vulnerabili social.

Aşa cum ziceam, în capul majorităţii – şi aici includem şi presa – noi nu suntem trafic. Suntem nişte „devianţi”, iar mass media abia aşteaptă să confirme stereotipul acesta. Doar asta îi e meseria, produce şi reproduce reprezentări sociale.

Până ne sare toată lumea în apărare, să încercăm, atât cât se poate, să nu ne băgăm singuri beţe în roate.

Nu am fost aproape de incident, aşa că o sa ni se spună ca e uşor să predicăm pacea şi raţiunea de pe margine ca un chibiţ. Aşa e, e mai uşor să faci toate astea cand ai luxul detaşării. La cald nu ştim cum am fi reacţionat dacă, de exemplu, noi sau cei de lângă noi am fi fost călcaţi de un astfel de nenorocit. Probabil încă şi mai urât. Dar tocmai de detaşarea asta credem că e nevoie (mai ales ca activişti) atunci când ştim că în zilele ce urmează o să fim iar mici şi ai nimănui în trafic.

Foto: Cristian Vasile

INTERVIU. Levi, omul ce-a pedalat două Tour de France într-o vară

0
Bagoly-Levente

58 de zile, 9.000 de kilometri şi 13 capitale europene străbătute. Bucureşti, Zagreb, Barcelona, Paris, Londra, Bruxelles, Amsterdam, Copenhaga, Berlin, Praga, Budapesta, nici el nu le mai ţine şirul.

Turul Franţei durează grosso modo trei săptămâni, se înşiră pe vreo 3.500 de km şi e competiţia sportivă cea mai istovitoare din lume. Levi (Bagoly Levente, cu numele întreg), un student bucureştean, i-a întrecut într-o oarecare măsură pe minerii şoselelor Franţei vara asta. Dacă nu la viteză de croazieră pe două roţi, cel puţin la distanţă parcursă şi la zile consecutive petrecute în exces în şa. 58 de zile, 9.000 de kilometri şi 13 capitale europene străbătute. Bucureşti, Zagreb, Barcelona, Paris, Londra, Bruxelles, Amsterdam, Copenhaga, Berlin, Praga, Budapesta, nici el nu le mai ţine şirul.

M-am întâlnit cu Levi la Bruxelles acum vreo lună şi ceva, bronzat şi neras ca un ţigan, văitându-se de fundul ce-l doare în timp ce pedalam amândoi pe pietrele cubice ale capitalei belgiene, dar decis să ducă drumul până la capăt, în Bucureşti. Mai avea o lună de pedalat în faţă, îmi zicea şi ştiam că are putere să o facă. În seara aceea, pe la jumătatea lui august, mergea să înnopteze la vreo 30 de kilometri de Bruxelles, în Leuven. Am oprit la un supermarket să se alimenteze, şi-a legat o bachetă şi nişte roşii de şaua de la bicicletă şi dus a fost ca gândul. De-atunci n-am mai putut ţine pasul cu el decât pe Facebook.

Ajuns în Bucureşti, cu muşchii încă încleştaţi pe tot corpul şi tolănit în vârful patului, l-am rugat să îmi zică cum a fost turul ăsta singuratic al Europei, pe o bicicletă fixă. Citiţi mai jos interviul pe care mi l-a dat, iar dacă vreţi să parcurgeţi şi mai pe îndelete tot şirul poveştii, accesaţi albumul lui de poze şi text de pe profilul de Facebook.

Cam câte ore ai şezut în şa? Câte zile de pedalat ai adunat? Cât ai pedalat maxim într-o zi? Ce viteza medie ai avut? Dar maximă?

Toată călătoria de pe 17 iulie până pe 12 septembrie a durat 58 de zile. Din acestea, 19 zile au fost opriri în cele 13 capitale vizitate (more or less), şi restul de 39 de zile sunt zile de pedalat.

Viaţa unui cicloturist se aseamănă foarte mult cu orarul unui … să zicem corporatist. Adică dacă faci un job de birou, lucrezi 8 ore, dupa aia te distrezi 8 ore şi urmează 8 ore de somn bine meritat. Un cicloturist se scoală, în loc de muncă pedalează 8 ore, în loc de distracţie (şi pentru a menţine o varietate în orar) pedalează încă 8 ore şi după aia vin 8 ore de somn bine meritat. Bine aici glumesc puţin, şi nu vreau să zic că am stat chiar 16 ore în fiecare zi în şa, dar în zile în care eram între două oraşe, sau altfel zis, două checkpointuri, după ce m-am sculat dimineaţa, până m-am culcat seara, absolut fiecare moment şi minut le-am petrecut ca să ajung cât mai repede cât mai departe în direcţia dorită. Aşa că ziua a fost umplută cu ‘micropauze’ de căutat apă, cumpărat mâncare, făcut peepee, reparat pana şi alte defecţiuni, orientare şi etc… Opriri lungi fără rost, doar ca să fac pauză n-am facut. Am avut un atlas general al Europei cu mine, în care după fiecare zi, sau mai bine zis în fiecare dimineaţă în cort, am marcat segmentul pedalat ziua precedentă, am pus kilometri, şi numărul zilei, şi unde şi cum am dormit. Un fel de jurnal cu date tehnice. Toată călătoria de pe 17 iulie până pe 12 septembrie a durat 58 de zile. Din acestea, 19 zile au fost opriri în cele 13 capitale vizitate (more or less), şi restul de 39 de zile sunt zile de pedalat. Maximul l-am atins în prima zi, un record de 300 km pe care n-am reuşit să-l ating mai încolo. A 4-a zi am făcut 274 km, undeva în ultimele zile făceam 260. Şi am mai avut zile de 240 km de mai multe ori de-a lungul traseului. Viteza medie depinde foarte mult de cât de accidentat era terenul în ziua respectivă. De exemplu în mijlocul Franţei unde am urcat dealuri toată ziua, viteza medie era undeva doar la 20km/h. În zonele plate (Belgia / Olanda / Danemarca) viteza medie era undeva pe la 28km/h. Maximele le-am atins tot pe dealurile din miezul Franţei, pe coborâri, vreo 78km/h. Fiind pe o bicicletă fixă mereu mi-am urcat picoarele pe cadru şi am lăsat pedalele să se învârtă liber, lăsând o singură centură de siguranţă pentru oprire: frana de pe roata faţă.

Te mai doare ceva parte din corp sau ai terminat recuperarea? 🙂 Ce urme fizice ti-a lasat excursia asta?

Au început să mă doară muşchii încă de la prima parte a turei, dar cum organismul a observat că degeaba îl doare, că eu tot pedalez în fiecare zi, a început să mi se întărească tot sistemul muscular. Am mai avut nişte crampe musculare când urcam multe pante. Bineînţeles m-am şi bronzat. Era interesant faptul că până când m-am dus către Barcelona în direcţia vestică, mi-a ars doar braţul şi piciorul stâng (soarele a trecut în stânga mea pe sud). Din Barcelona am luat-o spre nord, iar atunci mi-a ars gâtul … şamd. Singura chestie corporală care mi-a rămas din tot drumul ăsta amintire este că nu simt 2 degete la mâna dreaptă, dar asta va trece în vreo 2 săptămâni după ce mă las de pedalat intens. Este o ‘boală’ bine cunoscută între cicloturişti.

Când ţi-a fost cel mai greu de-a lungul acestui tur?

Cel mai greu? Cred că înaintea Barcelonei, când nu mai aveam petice, şi ambele camere pierdeau presiunea. Am făcut 60km în care a trebui să opresc la fiecare 5 minute sa umflu roţile. Şi a mai fost greu, poate mă aflam în punctul cel mai jos psihic, înaintea să intru în Praga. Am pierdut timpul pe net să dau zeci de mailuri la oameni din oraş ca să mă primească peste noapte şi nu am reuşit să găsesc nici o cazare. Până la urma am dormit la vreo 10km de oraş, iar ploaia m-a udat toată noaptea. În ziua următoare soarele a răsărit totuşi şi am reuşit să-mi pun la uscat echipamentul umed la un baiat pe care l-am contactat printr-o prietenă a unui prieten 🙂

Nu mai aveam petice, şi ambele camere pierdeau presiunea. Am făcut 60km în care a trebui să opresc la fiecare 5 minute sa umflu roţile.

Cum e să pedalezi de unul singur prin Europa? Ai mai repeta performanţa sau ai vrea companie?

Faptul că m-am dus singur a fost o decizie foarte bună, fiindcă după cum mă cunosc, aş fi dorit întodeauna să ating o distanţă cât mai mare în fiecare zi, şi asta nu cred că ar fi fost foarte uşor dacă aş fi avut companie. Totuşi nu m-am simţit singuratic nicodată, şi mai mult, am avut o conexiune mult mai strânsă cu lumea care m-a înconjurat (în cazul în care mergeam cu cineva, 90% dintre convorbiri ar fi fost între noi). Însă am avut şi momente când am simţit lipsa unor prieteni apropiaţi cu care să împart fericirea momentului. Fericire care nu pot să o aduc acasă în poze sau în vorbe, fericire care trebuie trăită acolo unde o găseşti. Tocmai de aceea, planurile mele pentru eventuale ture asemănătoare în viitor sunt să iau 2-3 prieteni apropiaţi, să mergem distanţe scurte pe zi, să facem campinguri de 2 zile la marginea râurilor, să prăjim slănină pe foc şi să cântăm la chitară.

Ai mai întâlnit pe drum şi alţii care fac distanţe aşa de lungi pe bicicletă? Ce poţi spune despre cicloturiştii întâlniţi pe drum?

Am întâlnit mulţi cicloturişti de diverse vârste pe drum. Sunt 2 categorii: ori sunt sub 30 ani, ori peste 55. Adică ori tineri încă fără familie ori niste persoane mai în vârstă dar încă în putere cu mult timp liber. Este o conexiune foarte interesantă între cicloturişti, ori de câte ori întâlneşti unul pe drum şi începi să vorbeşti cu el, după 5 minute observi că tocmai ai gasit un nou celmaibunprieten în viaţa ta. Aveţi o grămadă de povestit despre interese comune, sau eventual poţi să dai sau să primeşti o mână de ajutor, sau doar un zâmbet simplu.

Cât de uşor/greu, plăcut/neplăcut e să pedalezi prin Europa? Zi-mi câteva cuvinte despre cum ţi s-au părut drumurile, semnele indicatoare, serviciile bed & breakfast, hărţile.

Europa este în opinia mea cel mai uşor loc de pedalat de pe tot globul ăsta. Doar că cumva nu e şi cel mai aventuros. Adică todeauna eşti în civilizaţie, nu prea ai şansa să te dai în gol timp de 3 zile fără să ştii unde eşti sau fără să găseşti pe cineva care să te ajute în engleză. Şi sentimentul ăsta mi-a lipsit câteodată puţin. Să mă simt pierdut, nelegat şi liber. Drumurile sunt destul de sigure, traficul greu merge pe autostrăzi, prinzi doar traficul local pe lângă tine. În zona ţărilor Benelux, Germania şi Danemarca am găsit piste practicabile chiar şi între oraşe. Orientarea am rezolvat-o cu o hartă simplă offline şi o aplicaţie pe care am instalat-o pe telefonul meu. Nu ştia GPS dar măcar nu s-a descărcat telefonul atât de repede, şi mi-am lăsat şi creierul să muncească astfel zi de zi. Servicii bed&breakfast nu am folosit, mi s-a părut că pierd prea mult timp şi bani dacă opresc la astfel de servicii. Am dormit în cort (sau în unele cazuri fără cort, sub cerul liber), mereu pe marginea drumului şi n-am avut probleme nicăieri.

Sentimentul ăsta mi-a lipsit câteodată puţin. Să mă simt pierdut, nelegat şi liber.

De câte ori ţi s-a stricat bicicleta pe drum (inclusiv pene)?

Pene am avut foarte multe până în Barcelona, mai puţine până la Paris, până când am schimbat la un moment dat şi cauciucurile şi camerele, şi dupa aia am pedalat până acasă cu doar cu o singură pană. Alte probleme majore: mi s-a rupt un rulment din butucul de spate, la 15km de la Amsterdam. A trebuit să mă întorc pe jos, împingând bicla, şi am reuşit să îl repar acolo. Am fost foarte nervos că pierdeam timp preţios, dar ulterior m-am liniştit, că doar dacă trebuia să se rupă neaparat, s-a rupt în locul perfect. Ar fi putut să se întâmple în total altă zonă necunoscută, şi fără oraşe sau magazine de bicle în apropiere. Am mai avut de schimbat saboţii de la frână, şi pierdeam constant 2 şuruburi de la portbagaj.

Trei sfaturi pentru cine vrea sa plece la ture prin Europa.

Să aibă curajul de a porni. Să aibă dorinţa de a ajunge la destinaţie. Al treilea sfat nu există. Totul vine de la sine când eşti pe drum.

Sâmbătă: chemare generală la cel mai mare marş al bicicliştilor! Fiecare persoană în plus contează!

0
protest-biciclisti

Nu, nu e vremea protestelor pentru orice. Protestul bicicliştilor este planificat dinainte să erupă protestele pentru Roşia Montană. În „Ziua Internaţională fără Maşini” – pe 21 septembrie, vrem să ne mobilizăm cu toţii – biciclişti, rolleri, pietoni, maratonişti – şi să ne cerem dreptul de a ne putea deplasa şi altfel decât cu maşina în oraşul în care locuim. Este o alegere pe care ne dorim să avem libertatea de a o face.

Pentru că Sorin Oprescu le refuză bucureştenilor dreptul la un oraş al oamenilor, Comunitatea Bicicliştilor din Bucureşti şi Organizaţia pentru Promovarea Transportului Alternativ în România (OPTAR) organizează cel mai mare marş pe biciclete pentru a-i cere acestuia demisia din funcţia de Primar General al Capitalei. Marşul are ca scop complementar evidenţierea unei soluţii vitale pentru Bucureşti: o dată cu amenajarea pistelor de biciclete pe carosabil, vor avea de câştigat toţi locuitorii Bucureştiului, pietoni, biciclişti sau şoferi”.

 Aşa începe comunicatul de presă trimis astăzi de Comunitatea Bicicliştilor din Bucureşti – din care face parte şi Portocala Mecanică – şi OPTAR.

Practic, marşul de sâmbăta viitoare este o continuare a protestului din primăvară, la care au fost prezenţi 4.200 de biciclişti, mai mulţi decât se aştepta oricine la vremea respectivă. Atunci, mesajul principal al protestului a fost „Nu vrem piste pe trotoare” – obiectiv care a fost îndeplinit între timp şi pistele de pe trotuare au fost declarate ilegale. Pentru sâmbătă, mesajul va fi „Vrem piste pe şosea. Vrem un oraş al oamenilor”.Este următorul pas natural în lupta pentru infrastructură pentru biciclişti în Bucureşti.

Ceea ce este însă diferit de data aceasta este că bicicliştii nu mai vorbesc doar între ei. Vorbesc şi cu pietonii şi cu rollerii şi cu şoferii. Şi cu taximetriştii şi cu şoferii de RATB. Iar acestora din urmă încearcă să le explice că infrastructura pentru biciclete pe şosele nu va muşca din spaţiul maşinilor, ci le vor oferi un trafic mai lejer şi mai liber.

Evenimentul va avea loc sâmbătă, 21 septembrie, cu ocazia ”Zilei Internaţionale fără maşini”. Adunarea participanţilor va fi la ora 14:30 în parcul Herăstrău, intrarea Charles de Gaulle. Participanţii vor milita pentru marcarea benzilor care semnalează accesul bicicliştilor pe carosabil, unica variantă sigură pentru toţi participanţii la trafic şi singura soluţie eficientă pentru un oraş al transportului eficient.

Propunem două variante de traseu: de 18, respectiv de 15 km. Varianta mai lunga include ocolirea Parlamentului. (traseu aici: http://goo.gl/qyQiF). 

Potrivit CBB, evenimentul de sâmbătă va fi cel mai mare marş de protest împotriva modului în care administraţia locală din Bucureşti, prin Primăria Generală a Municipiului Bucureşti, a înţeles să dezvolte infrastructura Capitalei. Evenimentul va avea loc sâmbătă, 21 septembrie, cu ocazia ”Zilei Internaţionale fără maşini”.

La protest sunt aşteptate toate persoanele care doresc un oraş funcţional şi accesibil pentru cetăţenii acestuia: pietoni, bicicliştii, persoane în scaun rulant, rolleri, părinţi care îşi plimbă copii în cărucior.

În ultimii ani, proiectele de urbanism promovate şi implementate de Municipalitate  au fost unele care contravin atât normelor dezvoltării durabile cât şi principiilor cheltuirii eficiente a fondurilor publice. Astfel, în anul 2013 am ajuns să trăim într-un oraş proiectat pentru maşini, celelalte tipuri de participare la trafic fiind masiv neglijate. Locuitorii Bucureştiului au devenit refugiaţi în oraşul lor. Acesta este principalul motiv pentru care politicile publice locale de dezvoltare a Capitalei trebuie în mod imperativ şi urgent să rezolve toate aceste probleme.

Marius Scarlat – membru fondator OPTAR: “Domnul Oprescu a afirmat că vrea referendum pentru a afla opinia oamenilor. Noi vom ieşi în stradă pentru a spune clar: Vrem piste pe şosea! Vrem un Bucureşti pentru oameni! Iar dacă vom fi ignoraţi, vom ieşi din nou în stradă. Mai mulţi şi mai hotărâţi!”.

Andrei Găitănaru, Comunitatea Bicicliştilor din Bucureşti: ”Sorin Oprescu a dovedit ani la rând că nu are abilitatea de a oferi locuitorilor Bucureştiului un oraş al oamenilor. De aceea, Comunitatea Bicicliştilor a hotărât să îl susţină pe Oprescu în cursa prezidenţială de care, oricum, este mult mai preocupat”.

Ceea ce este însă diferit de data aceasta este că bicicliştii nu mai vorbesc doar între ei. Vorbesc şi cu pietonii şi cu rollerii şi cu şoferii. Şi cu taximetriştii şi cu şoferii de RATB. Iar acestora din urmă încearcă să le explice că infrastructura pentru biciclete pe şosele nu va muşca din spaţiul maşinilor, ci le vor oferi un trafic mai lejer şi mai liber.

Mai jos, pe larg, motivele protestului:

1. Încurajarea transportului motorizat în cea mai poluata capitala europeană, Bucureştiul.

Cu toate că trecem printr-o perioadă dificilă din punct de vedere economic, Sorin Oprescu, Primarul Municipiului Bucureşti, investeşte sume enorme în infrastructura dedicată celui mai ineficient mijloc de transport din oraş: autoturismul. Folosirea în exces a maşinilor în detrimentul transportului public sau pe bicicletă aduce pierderi directe şi indirecte oamenilor şi Municipalităţii. Oraşele civilizate din întreaga lume iau măsuri de reducere a traficului motorizat individual, obţinând economii substanţiale. În plus, oraşele care acordă atenţie oamenilor sunt căutate de turişti, creşterea serviciilor devenind un motor de dezvoltare pentru acestea.

2. Neaplicarea măsurilor de siguranţă rutieră.

Primarul Sorin Oprescu a refuzat măsurile de siguranţă rutieră care ar fi putut fi luate în momentul aplicării marcajelor rutiere. Conform legii, în scopul sporirii impactului vizual asupra participanţilor la trafic, pe partea carosabilă pot fi executate marcaje sub formă de inscripţii, simboluri şi figuri. (Detalii: http://goo.gl/jFt03).

3. Lipsa unei viziuni a administraţiei oraşului pentru creşterea calităţii vieţii.

Cu toate că la nivelul UE există toată documentaţia necesară aplicării principiilor dezvoltării durabile a oraşelor, Sorin Oprescu, Primarul Capitalei le ignoră, luând măsuri care înrăutăţesc viaţa oamenilor.

4. Menţinerea în funcţii a persoanelor vinovate de pagube de milioane de euro provocate de recepţia ilegală a pistelor pentru biciclete.

Ilegalităţile comise de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Administraţia Străzilor, în cazul recepţiei ilegale a pistelor pentru biciclişti au fost sesizate în ultimii doi ani către Administraţia Străzilor Bucureşti, Brigada Rutieră Bucureşti, Primarul General Sorin Oprescu, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Prefectura, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Procuratura, Curtea de Conturi a României, PSD, PNL, PC, PDL, UDMR, UNPR, Forţa Civică, PP-DD. Niciuna dintre aceste instituţii şi organizaţii nu a luat măsuri capabile să ducă la recuperarea prejudiciilor şi la sancţionarea vinovaţilor, cu toate că numele acestora pot fi aflate foarte repede prin simpla citire a documentului de recepţie a pistelor. Cu toate că este un document public, Primarul Sorin Oprescu refuză să-l pună la dispoziţia cetăţenilor.

5. Neaplicarea măsurilor de eficientizare a transportului public prin asigurarea de benzi dedicate.

Peste tot în lume, transportul public este prioritar pentru administraţii, nu şi pentru cea condusă de Sorin Oprescu. În Bucureşti, autobuzele RATB rămân blocate în trafic împreună cu autoturismele personale, făcând din transportul public un mod de transport ineficient. Pierderile le suportăm cu toţii.

6. Lipsa accesibilizării oraşului

Infrastructura oraşului ţine captivă marea categorie a persoanele cu deficienţe locomotorii. Deplasarea în oraş cu scaunul rulant este imposibilă, generând astfel dependenţa de însoţitori a celor care utilizează scaune rulante. De asemenea, victime ale acestei lipse de accesibilizare marca Sorin Oprescu sunt mamele cu copii în cărucioare. Adesea, acestea sunt nevoite să se deplaseze pe carosabil datorită maşinilor parcate pe trotuare, fără a lăsa loc trecerii cărucioarelor pentru copii. Nu întrebăm dacă Sorin Oprescu trebuie să se facă responsabil de moartea unui alt copil pentru a înţelege ce are de făcut. 

CONCURS! Vă dăm 4 biciclete! Nu pentru voi, ci pentru prietenii voştri.

0
concurs biciclete

Cam toţi avem măcar o bicicletă. Cam toţi mergem pe bicicletă, mai des sau mai rar, în funcţie de timp, disponibilitate, curaj etc. Dar câţi prieteni ai pe care ţi-ai dori să îi iei cu tine la o tură? Câţi prieteni care nu ştiu să meargă pe bicicletă  /nu au bicicletă / le e frică să meargă prin trafic? Câţi prieteni cu care polemizezi ore în şir şi îţi doreşti să înţeleagă de ce tu ai merge oricând cu bicicleta în detrimentul maşinii, chiar şi în afara oraşului, la drumuri mai lungi?

Eu am mulţi, aşa că, la Portocala Mecanică, am decis să pornim o campanie de convertire în masă 🙂 Primul pas se face chiar acum: vă oferim Biciclete Roşii (de la Coca-Cola), dar nu pentru voi, ci pentru prietenii voştri mai începători în ale ciclismului. Pentru aşa numiţii newbies – sau nou născuţi. Sau cei care merg şerpuit prin parcuri. Sau prin spatele blocului. Care nu coboară de pe trotuar pentru că le e frică. I could go on forever.

Treaba stă aşa:

Ai bicicletă? Ai descoperit deja măcar o parte din beneficiile mersului cu bicicleta în oraş? Ai descoperit că ajungi oriunde cu bicicleta mai repede decât cu maşina în Bucureşti? Ai descoperit cum bicicleta îţi asigură necesarul zilnic de activitate sportivă, fiind în acelaşi timp şi o activitate plăcuta? Povesteşte-ne de ce ai vrea să câştigi o bicicletă roşie pentru prietena sau prietenul tău. Convinge-ne că prietenii tăi merită o Bicicletă Roşie Coca-Cola şi Portocala Mecanică ţi-o va dărui pentru ei. Because caring is sharing 🙂

Mecanismul de concurs este foarte simplu: Punem la bătaie 4 biciclete pentru cele mai convingătoare argumente. Nu ne trebuie romane, un paragraf e de ajuns, dacă nevoia e reală. Nu vrem biciclişti cu bicicleta pe balcon, vrem biciclişti care învaţă să meargă şi ne îngroaşă rândurile de la semafor!

Se vor lua în considerare doar comentariile de la acest articol. Bicicletele sunt nou nouţe şi arată aşa:

Câştigătorii vor fi anunţati sâmbătă, pe 14 septembrie, la ora 11.00, pe Portocala Mecanică, iar premiile se vor ridica de la standul Coca-Cola de la BikeFest, din Parcul Izvor.

Campania face parte din angajamentul Coca-Cola de încurajare a unui stil de viaţă sănătos, prin susţinerea unor programe de promovare a activităţilor fizice.

Prin urmare, share a bike with your best friend and share the joy with us! Convinge-ne că meriţi o bicicletă pentru prietenii tăi! Start writing, ai la dispoziţie cam 3 zile!

Concursuri Bicicleta Roşie se mai întâmplă la Ariel, SkirtBike, FreeRider şi Cristian Florea.