Acasă Blog Pagina 13

Mâine se vine obligatoriu cu bicicleta la serviciu. Who’s in?

0
cu-bicicleta-la-serviciu

Nu suntem cei mai mari fani ai bike-walk-urilor şi ai marşurilor şi ai protestelor, pentru că noi considerăm bicicleta un bun necesar care ne însoţeşte pretutindeni şi în care vedem mai mult utilitatea şi plăcerea decât manifestul. Cu toate acestea, părerea mea este că orice prilej de a mai câştiga câte un om pe două roţi în Bucureşti este binevenit.Prin urmare:

Instrucţiuni de folosire:

* Nu este un marş activist şi respectăm regulile de circulaţie!
* Nu facem bravade pe străzi şi nu enervăm, ci educăm şi claxonăm!
* Nu există organizatori, ci doar coordonatori voluntari!
* Nu oprim traficul, ci suntem parte din el!

Detalii:

Săptămâna Europeană a Mobilităţii” are loc în fiecare an, între 16 si 22 septembrie şi este  cel mai mare eveniment dedicat transportului alternativ. În această săptămână, cetăţenii  întregului continent sunt invitaţi să participe la manifestări care promovează folosirea  bicicletei, a mijloacelor de transport în comun sau alternativ.

Euro Bike : Care e treaba cu bicicletele electrice?

0
bicicleta electrica

Ştiu că discuţia despre bicicletele electrice este deocamdată complet utopică în România. Din motive care ţin în primul rând de preţul pe care le au aceste declinări velo.

O bicicletă electrică sau un pedelec, cum i se spune în jargonul de specialitate, este acea bicicletă care are montată undeva pe cadru o baterie, pe litiu-ion sau pe ce o fi, şi care te asistă la pedalat. Am pus italice pentru a stabili că nu avem a face cu o maşină electrică, unde ea te conduce fără ca tu să depui vreun efort asemănător lui Fred Flinstone. O bicicletă electrică îţi dă senzaţia că eşti şi tu bun la ceva, ca nu eşti o legumă. Ok, pentru cei trecuţi de 60 de ani, care au rămas de tot fără încheieturi, o bicicletă electrică este mană cerească. Drept pentru care asistăm la un boom de vânzări de astfel de biciclete în Europa de Vest, în special în ţări precum Olanda sau, mai recent, Germania. Industria mondială a bicicletelor electrice valorează peste 10 miliarde de dolari, iar miza tuturor marilor producători este să testeze şi piaţa electrică.

De ce e aşa mare miza să prindă trenul electricelor? Pentru Kona, pentru Trek, pentru Giant, pentru toţi marii fabricanţi de biciclete? Simplu: bicicleta electrică e un cal troian în care toată lumea speră. Acel cal troian care va intra în garajul fiecăruia dintre noi şi va strânge de gât maşina. Şi nu o va lăsa să mai iasă, ori de câte ori are ea chef, la plimbare prin oraş. Bicicleta electrică este speranţa producătorilor de biciclete de a crea, cu adevărat, un produs mainstream. Bine, mai e şi miza aceea, a populaţiei europene din ce în ce mai îmbătrânite, dar cred că e cumva în subsidiar argumentul acesta.

Totul pare bine şi frumos, toată lumea produce şi biciclete electrice, concurenţa e în floare, asta trebuie să ducă la ceva bun, nu? Aşa vrem să credem. Nu e tocmai aşa. Bicicletele electrice sunt încă ale naibii de scumpe, undeva la peste 1.500 euro bucata, de banii ăşti ajungi să îţi iei scuter. Pentru că încă nu s-a inventat tehnologia aia ieftină care să le facă mai accesibile. Bicicletele electrice sunt ale naibii de greu de construit: nu poţi să pui pe un cadru de bicicletă oarecare, aşa cum s-au apucat unii să pună motoare la bicicletele lor prin Bucureşti, baterii electrice. Bicicletele astea au nevoie de alte geometrii, ergonomii, numiţi-le cum vreţi voi. Nu e ca la Red Bull când pui aripi şi zboară. Bicicletele astea sunt ale naibii de greu de întreţinut. Şi asta pentru că au o parte electrică, apoi una electronică, apoi una mecanică, de cele mai multe ori străine utilizatorului final. Deci nu mai avem bicicleta aia banală pe care o ştim cu toţii, ci o unealtă pentru geekşi.

Acum să spun şi ce am văzut la Euro Bike. O industrie întreagă, mass-media, opinia publică, cine vreţi voi. Toţi ochi şi urechi la ultimele tehnologii ce vor purta bicicletele electrice spre mainstream-ul mult dorit. Experţii reuniţi în Germania au zis că anul ăsta au cam lipsit inovaţiile, poate şi cu criza asta. În orice caz, am observat un efort disperat al tuturor să facă câte o bicicletă electrică. Anul acesta, Klimax, o bicicletă recumbent produsă de Hase (vezi foto sus), din Germania, s-a ales cu un premiu, dar în nici un caz pentru că era doar electrică.

Alte idei de electrice care mi-au atras atenţia?

– Gazelle Innergy, gama de electrice de la Gazelle, singurele pedelec-uri pe care m-am şi dat la Euro Bike.

Bicicleta nefurata – posibilitate sau utopie?

0

In ultima perioada, aproape ca nu mai trece zi fara sa aflu ca s-a mai furat o bicicleta a unui prieten sau a unui cunoscut. De pe strada, de pe scara blocului, din rastel, de langa tine cand stai la coada la covrigi…

Zilele trecute un prieten imi povestea cum i s-a furat bicicleta pe care si-o luase de cateva zile de pe scara blocului, unde era legata si paralegata cu 2 antifurturi si unde a stat intre ora 3 si ora 5 dupa masa. “Nu o lasam niciodata acolo, o bagam mereu in casa, dar de data asta stiam ca plec din nou cu ea, si am lasat-o acolo. M-am gandit inclusiv ca ora e destul de nepotrivita pentru un furt clasic”, mi-a spus. Finalul povestii e, bineinteles, ca a iesit si n-a mai gasit-o.

Astazi primul lucru pe care l-am vazut de dimineata pe Facebook a fost statusul unei prietene: “Mi s-a furat bicicleta”. I s-a furat din bloc. Comment la status: “Not again”. Alt comment: “bai eu nu va inteleg, piste n-aveti, de murit puteti muri in trafic, de furat vi se fura biciletele, ce cautati in tara asta? nu vedeti ca nu e pentru voi”.

Pe de o parte, experienta celor 3 biciclete care mi s-au furat si mie pana acum, corelata cu experienta tuturor bicicletelor furate care au trecut pana acum prin Portocala ma face sa ma rascol: stiti ca se fura, de ce nu le tineti cu voi in pat?

Pe de alta parte, tocmai m-am mutat intr-o garsoniera. Bicicleta mea a stat doua saptamani legata in fata usii de la intrare inainte sa reusesc sa ii fac loc in casa. Din fericire a scapat cu viata, dar what were the odds????

Cine e de vina? Tara, noi, ei?

In acest moment, de vreo 3 sau 4 zile, la mine la bloc – prin zona Unirii – e parcata o bicicleta roz-siclam-fucsia. E acolo tot timpul. E frumoasa si lucioasa si are cos. E legata cu un lant bun, nu ar fi usor de furat. Dar in fiecare dimineata ma astept sa vad doar lantul taiat pe marginea bordurii. Brings back bad memories, vezi foto de sus si poveste.

In schimb, in locul de unde mi s-a furat acum ceva ani sau epoci b’twin-ul, am tinut luni de zile o bicicleta ponosita si aparent foarte proasta, ruginita si murdara. A stat acolo luni in sir, legata cu un antifurt pe care il putea taia oricine cu unghiera, si nu l-a furat nimeni. Sa fie asta solutia la ne-furarea bicicletei?

Este oare posibil sa iti cumperi o bicicleta pe care sa nu ti-o mai fure nimeni? Daca da, care e secretul?

Pana la urma care e atitudinea cea mai buna? Wise me up people. I ache.

Uneori avem ce învăța și din revista Femeia

0

De ce ar fi apărut acest timbru într-un colț al paginii nr 99 al revistei Femeia, pagină intitulată Ultima oră, n-aș putea să vă spun. Mai ales că nu are nicio legătură cu nimic din restul paginii, care prezintă ultimele noutăți în materie de cafea aromată, măști de față, detergent automat și telemea cu roșii și busuioc.

But then again, de ce să nu ne bucurăm. The more the merrier.

Pâine şi circul foamei. La velodrom

0

Nu ştiam de campionatele naţionale de velodrom dacă Ovidiu, venit fix din Italia, nu-mi spunea că au loc fix sâmbăta care a trecut. Mi-aş fi dorit să merg de mai demult, dar pur şi simplu nu ştiam că există aşa un eveniment sportiv în Bucureşti. Eram, de altfel, ferm convins că în oraşul în care trăiesc de şase ani nu există deloc velodrom. Că exista cândva în vremea comuniştilor ştiam, dar eram ferm convins că a fost dărâmat după ’89 să se facă un mall în locul lui.

În capătul compexului Dinamo de pe Ştefan cel Mare există un velodrom. Care, ca să îi răspund lui Bogdan, care le ştie pe toate într-ale ciclismului de performanţă, nu e plin de buruieni. Nu o fi el cel mai drept velodrom posibil, dar pe asfaltul ăla oval se pedalează. Peste denivelările alea de jenă se merge cu 50-60 de kilometri la oră. O fac nişte anonimi ce nu vor pupa vreodată o pagină întreagă în Gazeta Sporturilor. Sunt nişte campioni de care nu a auzit nimeni în afara familiei lor, dar pe care am avut ocazia să-i aplaud după ce au dat 75 de ture a câte 400 de metri pe velodrom.

Pontul cel mai bun pe care pot să-l dau hipsterilor este că de la băieţii ăştia, ce-şi rup cvadricepşii pe-aici, se pot cumpăra biciclete fantastice cu numai 10 milioane bucata. Gazelle, Colnago, toate exponate de pistă, numai bune de transformat în fixe sau de vândut elegant pe eBay, cu 1.000 de euro bucata. Eu zic că e o afacere bună 🙂

Dar să revenim la campioni. Nişte băieţi de la Dinamo ce rulează chinuit şi deznădăjduit pe nişte biciclete din ani în care ei nici măcar nu erau născuţi şi care au spus în şoaptă celor veniţi să-i vadă că se tem în orice clipă că bicicletele alea obosite ar putea să se rupă sub ei, pe velodrom, la 50 de kilometri la oră. Se numeşte, simplu, metal fatigue.

Băieţii ăştia, strigaţi după numerele de pe tricouri şi nu după nume, din megafon, erau numiţi “proşti” şi îndemnaţi să se lase de sportul ăsta de către antrenori zeloşi de pe margine. Băieţii ăştia erau singuri pe velodrom, pedalând surd, şi aşteptând în zadar să fie aplaudaţi sau măcar încurajaţi de pe margine.

Ei, bine băieţii ăştia îşi vând, într-adevăr, bicicleta obosită cu 10 milioane ca să se poată apuca, naibii, de viaţă. Pentru că ciclismul nu le foloseşte la nimic.

Am scris această postare şi am vrut să îi văd pe băieţii ăştia pedalând pe velodromul de la Dinamo pentru că ei sunt cei care ar trebui să fie primii promotori ai mersului pe bicicletă. Eleganţa mersului pe bicicletă, pedalatul ăla corect şi virtuos, nu neapărat poziţia de ocnaş, este materia lor de studiu şi, implicit, materia ce ar trebui să o predea fiecăruia dintre noi. Ori aceşti băieţi frumoşi nu au nici o şansă.

Mai e arena aia colosală, velodromul, care m-a fermecat în tragismul ei. Am înţeles că astfel de piste nu se mai omologhează de către UCI, care este un fel de FIFA al ciclismului. Şi că azi, pistele pe care se desfăşoară campionate naţionale sau de orice fel, sunt parchetate, acoperite şi, mai ales, de dimensiuni mai mici şi cu pante mai umane “în spatele porţilor”. Astea au, cică, 180 de grade, spune Top Gear.

Aşa de somptuos cum e acest velodrom, nu e de mirare că a fost scenă de filmare acum câţiva ani pentru un film dedicat lui Gino Bartali (câştigător al Turului Franţei în anii ’30-’40). Să ne rugăm să se bage bani în renovarea lui, şi nu în dărâmarea lui de către vreun pasionat de mall-uri.

Velo-city Global : iPod-ul umblător de la Karmakanonen

0
velo city

Străzile sunt adesea greu cucerite de biciclete chiar şi în Copenhaga. Ai avea impresia că odată ce trăieşti acolo nu mai trebuie să faci nici un efort ca biciclist pentru că deja eşti în raiul celor ca tine. Nu e chiar aşa, cât am fost la Velo-City, am observat următoarele: că la Copenhaga se fură biciclete la fel ca în Bucureşti (am asistat live la tânguirea unei tanti pe tema asta), că la Copenhaga şoferii claxonează şi ei isteric bicicletele, că la Copenhaga bicicliştii făceau şi ei zig zag la 3 dimineaţa pe toată strada (bine, erau, ce-i drept nişte ecuadorieni cu care am ieşit eu la băut până la ora aia).

De aia, oraşele au nevoie de biciclete dintre cele mai impunătoare. Cum e cea de la Karmakanonen. Anders a adus-o la Velo-City şi-a animat o după amiază de plimbat în turmă pe biciclete. Ce face drăcovenia? Un lucru simplu: are nişte boxe solide care sună asurzitor (nu mă întrebaţi de waţi şi altele că nu mă interesează), are un sistem pe panouri solare care îi propulsează energia în boxe. Şi are, evident, un iPod care face toată treaba.

Anders nu face chestii din astea pe bandă rulantă. Cei de la Karmakanonen au făcut trei modele din care au dat câteva bucăţi până în acest moment. Le mai şi închiriază celor doritori, în special pe la festivaluri de muzică. Lucru pe care ni-l dorim şi pe la n-festurile de pe la noi care, adesea, se aseamănă îngrozitor de tare între ele. Costă eftin la o adică.

Nu prea ai cum să treci neobservat pe aşa ceva chiar şi într-o mare de biciclete cum se întâmplă în Copenhaga.

Bianchi Rekord 920 Campagnolo Victory

0
Bianchi Rekord 920

Victory indeed. Sorin Lupu nu s-a dezminţit nici de data asta. Când îşi pune ceva în cap, duce până la capăt. Ne-am întâlnit săptămâna trecută pentru a povesti pe flash back and forward cum de s-a întâmplat să recondiţioneze de unul singur asemenea minunăţie şi cam unde o să ducă toată povestea care în momentul ăsta include şi finalizarea primului fixie recondiţionat de colecţionarul nostru.

Am zis bine colecţionar. Sorin face parte din lumea aia în care recondiţionarea unei biciclete nu constă doar în polişarea cu temeinicie a obiectului şi repunerea lui în funcţiune. Bianchiul de un verde celeste a fost reconstituit mai degrabă decât recondiţionat. Sorin a insistat ca piesele să reproducă identic modelul din momentul creării lui  de la sfârşitul anilor ’80 (1986 – 1987). Bicicleta era postată pe okazii de ceva vreme, iar Sorin a cumpărat-o cu 230 de euro în ziua de Paşte. Următorii paşi au fost achiziţionarea pieselor originale. Cu răbdare, au fost găsite toate, mai puţin ghidolina care în acest moment este mai actuală decât ar trebui, dar pe care Sorin o are în continuare în vizor.

Cea mai scumpă piesă a fost tija de şa care a costat 70 de euro, dar care şi-a meritat toţi cenţii. În total, piesele culese cu grijă şi răbdare de la colecţionarii din ţară (pentru că avem aşa ceva!) sau de pe e-bay, via Germania, Anglia, SUA etc, au adăugat încă 150 de euro preţului de început.

De altfel, Sorin spune că în cazul bicicletelor în special, adevăraţii colecţionari preferă recuperarea cazurilor extrem de deteriorate aparent. Mai exact, acolo unde un muritor de rând vede doar o bucată de fier vechi, colecţionarul vede comoara, care străluceşte şi mai tare prin preţul infim. Chiar dacă banii investiţi ulterior depăşesc cu mult preţul iniţial, plăcerea de a reconstitui modele din epoca manuală de construit biciclete se pare că n-are egal. Nici în România. Dar despre colecţionarii de bicicletele din România, într-un episod viitor 🙂

Revenind la colecţionarul nostru în carne şi oase, Sorin povesteşte despre bucuria de a desface piesă cu piesă Bianchi-ul şi de a găsi rămasă încă pe incheieturile metalice, unsoarea originală de pe vremea când bicicletele erau unse cu o alifie albă, specifică.

Despre the making of-ul magiei celeste nu spun decât că a inclus fişe tehnice de înainde şi după, cu fotografii amănunţite de detaliu şi ansamblu, cu ajutorul cărora a fost reconstituită povestea, pas cu pas. De asemenea, mie mi-a rămas clar în minte că cel mai de nădejde ajutor al lui Sorin în toată povestea asta a fost şi rămâne internetul. Acolo a găsit tot ce-i trebuie. Nu am cum să mă întreb cum ar fi fost fără. Primul răspuns este simplu: cu siguranţă nu ar fi mers la fel de repede recondiţionarea. O lună şi două săptămâni, lucrat doar în weekenduri 🙂

Nu m-am dat cu ea. Deocamdată! Nu prea le am cu cursierele. Nici cu fixie-urile. Dar asta se va schimba. Sorin o să fie cu noi la Street Delivery, pe 11, 12 , 13 iunie, la locul ştiut.

Acolo o să fie prezent şi cu acest Bianchi Rekord, care nu este decât! următorul model după profesioniste, modelul pentru ciclişti amatori, care vor să facă raising. Dar şi cu un fixie despre care tocmai mi-a zis că e gata 🙂 Şi cu ce mai are el pe la el prin colecţie, dar nu spunem chiar tot acum!

Ciclop te invită la prima lui petrecere din afara curții

0

Știu că seara se lasă frigul și că uneori ne apucă regretul că suntem la terasă cu bicicletele, dar de câteva săptămâni, zilele sunt al naibii de frumoase și nici un biciclist nu mai are scuze să plece de acasă fără bicicletă. Dragilor, sezonul se deschide oficial cu un party dedicat celor care sărbătoresc că au descoperit o minune, bicicleta de oraș. Și lucrurile nu se întâmplă oricum, ci cu mare răsfăț: cel mai simpatic magazin de biciclete: Ciclop, la prima lui petrecere în afara curții de vis și cea mai primitoare gazdă, terasa fermecată de la Verona 15 🙂 Maine, la 18.00. Nu poți să fii în altă parte!

Oficial, desfășurătorul arată așa. Pe scurt, magazinul de pe Strada Povernei 25, scoate la plimbare cele mai tari biciclete zburătoare din dotare, de la Gazelle, Fietsfabriek, Vanmoof sau delicioasele Create, nărăvașele Strida, plus un strop de stabilitate poloneză, marca Kross.

Dacă vrei să guști un pic din Olanda și mai e până îți cumperi bilete de avion pentru vara asta, hai să te dai cu cargobike-ul Ciclop, sigur nu mai vezi așa ceva, în altă parte, pe la noi prin târg.

Și dacă toate astea nu sunt de ajuns, pentru că ești mai leneș din fire, atunci hai să bei limonadă în hamacele Minor Swing, să vezi mai bine ce s-a gândit Cosmin să proiecteze pentru inivitații lui, bicicliști sau nu.

Nu spun tot, pentru că au făcut-o alții mai bine. Cel mai mult mi-au plăcut poveștile scrise de Andra Bădicioiu Matei, Anca Maco și Costi Rogozanu.

Important e că vineri seară, Ciclop intră oficial pe piață și vrea să te simți tot tu bine!

Când vede biciclete, Bagita se gândeşte la Cosmin

0

A fost găsită de Bagita. Iar când vede biciclete, Bagita se gândeşte la Cosmin. Când Cosmin doarme, există Facebook. Aşadar: omul are 2,57 metri, iar un inginer simpatic i-a gândit şi executat o bicicletă pe măsură. E ca şi când omul cel mai înalt din lume are bicicleta cea mai înaltă din lume.

La această postare au participat: Bagita – mulţumim 🙂 Facebook – ce ne-am face fără?! 🙂 şi bineînţeles sursa originală – English Russia.

Pe pistă sau pe lângă pistă?

0

Mă întreb asta de mult: de ce majoritatea bicicliştilor pe care îi văd în Bucureşti merg pe lângă pista de bicicletă chiar şi atunci când nu sunt obstacole montate pe ea?

 O explicaţie ar fi faptul că marcajele de pe pistele de la noi sunt făcute în aşa fel încât te zgâlţâie, ca şi cum ai lua-o prin gropi. Alta ar fi că, uneori, sunt trasate în aşa fel încât, în curbe, unghiul este prea strâns pentru a permite o curbă luată fără o frână drastică. Alta ar fi că pistele te-ar obliga uneori să intri prin crengi de copaci, boscheţi sau alte ierburi.

Care este adevărul?